Aici și acum, cu bucuria veacului ce va să vină

În Legea Veche, sărbătoarea Paștilor înseamnă rememorarea trecerii de la robie la libertate, ieșirea dintr-un ținut în care nedreptatea și teroarea amenință viețile oamenilor. Plecarea din robie către un pământ al făgăduinței înseamnă ieșirea dintr-o stare nocivă prin lepădare de sine și credință în ajutorul lui Dumnezeu.

În Noul Testament, trecerea nu mai este dintr-o țară în alta, spre un mai bine pământesc, ci interioară, către o altă stare ființială, fiindcă Paștile Domnului „de la moarte la viață și de pe pământ la cer ne-a trecut pe noi” (Canonul slujbei Învierii). Prima duminică după lună plină, după echinocțiul de primăvară, centrează întregul an pe axa veșniciei. Ziua Învierii este numită în cântările pascale „sărbătoare a sărbătorilor și praznic al praznicelor”. Ea ne descoperă, pe cât ne este cu putință să înțelegem, relația dintre istoria umană în desfășurare și Hristos cel înviat, șezând în ceruri cu firea sa umană îndumnezeită, în comuniunea deplină cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Înaintea celor care au venit să-L aresteze, în grădina Ghetsimani, El i-a spus lui Petru să nu ridice sabia. În fața lui Pilat, El a răspuns acuzațiilor de voință de putere seculară: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 35). După învierea Sa din morți în cea de a treia zi, Domnul nu se mai întâlnește cu cei care L-au prigonit pe nedrept și L-au răstignit. Dreptatea lui Dumnezeu este mereu deasupra nedreptății oamenilor. Însă trupul Său înviat, transfigurat de slavă, păstrează semnele cuielor în palme și urma împungerii cu sulița în coasta Sa. El se arată apoi femeilor mironosițe, apostolilor și ucenicilor, și multora din cei care L-au iubit. Așa o face până la sfârșitul veacurilor, când va veni întru slavă. Dumnezeu-Omul nu forțează libertatea nimănui. Doar pe Toma l-a chemat cu blândețe să se încredințeze de realitatea trupului Său înviat, iar răspunsul ucenicului este mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Învierea Domnului îmbină măreția transcendenței divine cu chenoza iubirii care a biruit cu moartea pe moarte. Lumina și pacea Împărăției cerurilor sunt bolta de bunătate de deasupra lumii. Oamenii din diferite generații și țări sunt liberi să primească, să respingă sau să rămână indiferenți față de bunătatea divină, considerând, asemenea marelui inchizitor, că planurile și interesele lor imediate nu au nevoie de ea.

Hristos se dăruiește celor credincioși în Sfânta Euharistie, se revelează în cuvintele Scripturii și în icoane. El poartă crucea suferințelor celor bolnavi, batjocoriți, nedreptățiți, uitați sau umiliți, săraci și singuri. Prezența negrăită a Duhului Sfânt încălzește inimile tuturor celor care îl cheamă în rugăciune. Dorul de Împărăția cerurilor îi ridică pe desăvârșiții asceți și rugători ajunși la nepătimire la starea de înviere a sufletului înainte de învierea cea de obște. De aceea, Sfântul Apostol Pavel le scrie corintenilor: „Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (1 Co 15, 19).

Bucuria cu care, în fiecare an, oamenii credincioși întâmpină sărbătoarea Învierii este întemeiată pe credința că Domnul Iisus Hristos cel înviat este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20), iar slava Împărăției celei de sus ne luminează calea acestei vieți cu adevărul și bucuria veacului ce va să vină.