Ascultarea sau „tăierea voii”

Una dintre marile virtuţi ale creştinului, construite şi întărite în experienţa şi cu înţelepciunea Bisericii, din cele mai vechi timpuri, este ascultarea. Însemnările filocalice şi vechile pravile călugăreşti o definesc în mod paradigmatic ca „tăiere a voii”, dat fiind faptul că cel ce ­împlineşte această rânduială nu mai ţine seama de ale sale, ci se încredinţează cu totul lucrării părintelui duhovnicesc.

După Sfânta Scriptură, ascultarea n-ar putea nicidecum să aibă vreo valoare singulară, în afara principiului său autentic, ci se regăseşte doar în „voia lui Dumnezeu”. În primul rând, Cartea Psalmilor aduce un înţeles complex acestei paradigme existenţiale. Voia omului este normată întotdeauna pe voia lui Dumnezeu, la care suntem îndemnaţi să cugetăm „ziua şi noaptea” (cf. Ps. 1, 2). Această manifestare liberă de conştiinţă se face pe sine „voire” şi mai ales „bună voire”, ea fiind întru totul bineplăcută înaintea lui Dumnezeu: „După dorirea inimii lui i-ai dat lui, şi de voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe el” (Ps. 20, 2). În felul acesta, conştient de menirea propriei sale existenţe şi de eternitatea Fiinţei Divine, omul ascultător se lasă de la sine „în voia” Creatorului său: „Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere, dar, când ţi-ai întors faţa Ta, eu m-am tulburat” (Ps. 29, 7). Numai în felul acesta putem înţelege corect faptul că „voia lui Dumnezeu” este temeiul ascultării noastre. Ea se deprinde şi se învaţă cu smerenie, cu cerere stăruitoare şi dragoste, conducându-l pe cel nevinovat şi smerit în gândurile lui „la pământul dreptăţii” (cf. Ps. 142, 10).

Păstrarea voii proprii odată cu ieşirea din ascultare devine de la sine „neascultare” şi ulterior „nevoie” (sau „lipsă” materială şi, după caz, „sărăcire” sufletească şi implicit trupească). Se vedem cum descrie această stare de fapt Înţeleptul Solomon: „Iată că vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar. Dar, dacă nu vei lenevi, atunci va veni secerişul tău ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine” (Pildele lui Solomon 6, 11). Neascultarea şi ieşirea din voia lui Dumnezeu pot aduce, prin urmare, în viaţa omului lâncezeală sau lene şi, în cele din urmă, deznădejde şi moarte sufletească, într-un cuvânt, o mare stare de „nevoie”. De aceea, asprimea împlinirii poruncilor devine garanţia reuşitei personale: „Varga şi certarea aduc înţelepciunea, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale” (Pilde 29, 15).

În această direcţie am putea socoti numeroasele sfaturi şi îndemnuri duhovniceşti „cătrei cei tineri”, pe care Biserica le reiterează de fiecare dată prin învăţăturile sale. Ecclesiastul învaţă aşadar ca pe cel tânăr „să nu-l laşi în voia lui la tinereţe şi să nu-i treci cu vederea greşalele sale” (Ecclesiastul 30, 11).

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos oferă o perspectivă cu mult mai adâncă privitor la îndatoririle „ascultării” şi „tăierii voii” personale. Suntem îndrumaţi mai întâi, din Rugăciunea Domnească, să lăsăm grijile noastre cotidiene şi să ne încredem mai mult în voia lui Dumnezeu:
„... facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (cf. Mt. 6, 10). În felul acesta, dorinţa personală este înfrântă şi Pronia lui Dumnezeu pe toate întru ­bunăvoinţă „le plineşte”. De aceea, tot Domnul arată că ascultarea adevărată este cea care ne apropie cel mai mult de Adevăr: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Domnul Hristos a arătat prin Sine Însuşi exemplu desăvârşit de „rupere a voii”, atunci când, de „bunăvoie”, S-a adus pe Sine ca Jertfă sângeroasă pe Cruce, împlinind astfel „voia Tatălui Său, care L-a trimis”. De asemenea, în plinirea voii dumnezeieşti trebuie să distingem o perspectivă veşnică şi eshatologică, ancorată în permanenta stare de chenoză a Fiului: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 20).

Fiecare ascultare făcută în numele lui Dumnezeu devine aşadar „chenoză personală” pentru cel care o împlineşte. Tăierea voii aduce după sine o mare bucurie duhovnicească şi ne poartă în permanenţa proximităţii proniatoare a Părintelui Ceresc. Paradox şi nebunie pentru duhul lumii, ascultarea şi „tăierea voii” personale au fost, sunt şi vor fi pecetea filiaţiei noastre hristice.