Bătrânețea, între amonte și aval...

Și parcă nu-mi vine să cred cum bătrânul Simeon, în templu, bogat în înțelepciune, cu o mie de brațe, dar și fidel unei memorii sapiențiale, ca un tezaur mobil, visează cu ochii deschiși la o împărtășire liturgică, cu Hristos Cel promis, de veacuri. Și iată-i. Un altfel de bunic, bogat în ani, nu poate muri până când Cel fără de ani, Dumnezeu-Cuvântul, nu-i explică taina existenței Sale. Simeon dorește să testeze credința, să-i ofere legitimitate și verificabilitate prin propria viață trăită, printr-un proces de asumare și familiarizare a credinței și nu dorește să trăiască doar ca un simplu asistat social, răpus de anii grei, la marginea vieții, așteptându-și resemnat sfârșitul. Pare-se că pentru bătrâni nu există doar timpul trecut, din care prezentul și viitorul le lipsesc, ci Domnul îi cheamă la o altă slujire, tot mai intimă, pentru a aprofunda cunoașterea despre El, dar și pentru a-i pregăti cum să-și încredințeze sufletul în mâinile Lui. Ei devin martori ai iubirii lui Dumnezeu, chiar instrumente în planul de mântuire al lui Dumnezeu, chiar la vârste înaintate.

Mai apoi, din Sara și Avraam, din trupurile lor fragile de bătrânețe se naște poporul ales. Din Zaharia și Elisabeta se naște Ioan Botezătorul, doi bătrâni temători de Dumnezeu, care știu că acolo unde Dumnezeu voiește se biruiește rânduiala firii. Oricum, dacă viața este un dar, atunci de ce n-ar fi bătrânețea o vocație? Un privilegiu? Oare de crezul lor, păstrat până la bătrânețe, în ciuda fragilităților lor, nu este legată intenția de a transfera și urmașilor conținuturi neperisabile din memoria vieții lor? Ei doresc să ne activeze memoria inimii, întâlnirea cu binele de care este legată chiar forța de a spera? Bătrânii, fie ei bunici sau nu, ne avertizează să nu cădem pradă atrofierii memoriei și superficialității, când în amintire păstrăm abuzuri sau eșecuri. Iată un soi de trecut nevindecat care ne poate condiționa existența. Bătrânii au înțeles acest tip de pericol.

Privind fragmentar, pare că bătrânii au trăit în manieră episodică și, ca atare, nu mai au nimic de spus nimănui. Însă ei au acumulat o experiență și o înțelepciune practică, din nedreptățile și vicisitudinile vremii, fără să abdice de la credința lor, fără să proiecteze neîmplinirile lor pe umerii altora, fără să se lase contaminați de răul vremii lor. Și asta face bătrânul Simeon! În așteptarea unei promisiuni împlinite viața rămâne dar, chiar și atunci când ea se stinge. Neliniștea lui față de viitor a fost sublimată în templu. Trecutul este testat, iar viitorul atestat. Acesta este dreptul Simeon. Mai mult, dăruindu-Se acestuia, cuprins de brațele lui, sunt vindecate răni ale trecutului, sunt alinate doruri ale predecesorilor care au trăit în așteptarea acestei promisiuni, fără putința de a o acredita, dar, totodată, Hristos din brațele bătrânului devine „torța” pe care o va înmâna urmașilor lui.

Totodată, bătrânii au fost tineri. Au cultivat entuziasmul făcând visurile posibile, pe care le-au împletit cu amintirile lor. Au fost copiii cuiva. Au devenit părinții copiilor lor și mai apoi au ajuns bunicii nepoților lor. Rând pe rând. Au fost și fii risipitori, au învățat și din pățanii, valorizând ceva din experiența altora. Au fost și buni. Au învățat din succese și eșecuri, din bucurii și dureri, dar mai ales au învățat cum trebuie ele întâmpinate și tratate, pentru a nu repeta greșelile trecutului, pentru a le putea disemina de promisiunile deșarte și de orizonturile fără substanță. Acest „patrimoniu de experiență” trebuie să intre în preocupările tinerilor, inserat cu pricepere și bunătate de cei care au acumulat-o sănătos. Părinți sau bunici.