Biserica-muzeu şi preotul navetist

Într-o călătorie făcută mai de demult la Veneţia, am văzut într-o biserică de acolo, acum, funcţionând ca muzeu al muzicii, pe podiumul fostului Altar sau amvon, cum i se zice la noi, trei contrabasuri aranjate chiar în faţa a ceea ce era odinioară Sfânta Masă. Numărul de trei, acolo, mi s-a părut semnificativ, dar şi ironic, pentru că, sunt convins, organizatorii muzeului ştiau exact ce fac atunci când l-au ales. În rest, biserica-muzeu este împânzită cu alte instrumente muzicale cu coarde, pentru că muzeul este dedicat lui Vivaldi.

Mie, unui om venit din Răsăritul ortodox, unde bisericile sunt, în condiţii de libertate, anticamere ale Împărăţiei lui Dumnezeu, mi s-a părut uluitor să văd aşa ceva. Sigur, am aflat că în alte ţări bisericile au fost transformate în hoteluri, restaurante şi parcuri de skating, dar aceasta poate să nu mire atât de mult, pentru că şi în istoria ţărilor care au trecut prin ororile regimului comunist s-a văzut aşa ceva. Aici însă, totul pare diferit, pentru că biserica nu este abandonată şi nici vândută pentru a-i fi schimbat scopul. Deschiderea spre lume a Bisericii în acest fel ia dimensiuni indicibile…

La sfinţirea bisericii se cântă Canonul Învierii Mântuitorului şi noul locaş de rugăciune intră din acel moment în Împărăţia lui Dumnezeu, neputând primi o altă destinaţie, pentru că aceasta nu mai poate exista. În biserică guşti raiul, dar aceasta nu se face direct, cu ajutorul simţurilor, ci în plan duhovnicesc. De aceea şi pictura bisericească nu sugerează altceva decât Liturghia cerească, la care participă întreaga creaţie şi la care este chemat să participe în mod cât se poate de real, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel mort şi înviat, fiecare credincios. Transformarea de bunăvoie a unei biserici în muzeu mi se pare a face parte dintr-o lume absurdă şi nădăjduiesc din tot sufletul ca bisericile ortodoxe să nu fie nevoite să suporte aşa ceva într-un viitor nedefinit.

Din acelaşi spectru de idei face parte şi noţiunea preotului navetist sau muncitor. Şi cred că acesta este primul pas, făcut de nevoie, bineînţeles, spre a ajunge la ceea ce ni se pare acum neverosimil. Biserica Apuseană a acceptat, mai ales în Franţa, după Primul Război Mondial, preotul muncitor (prêtre ouvrier). Acest lucru s-a întâmplat din diferite motive sociale, economice şi de altă natură. Locaşurile sfinte au fost zidite de către comunităţile care doreau să aibă un loc de rugăciune şi primire a binecuvântării lui Dumnezeu. Bisericile au avut, tradiţional, în toate ţările ortodoxe, case parohiale lângă biserică, unde să locuiască preotul care să se preocupe de slujbe şi pastoraţie. Ce avem însă astăzi? Tot din motive sociale, economice şi de altă natură, desigur. Preoţii sunt adesea nevoiţi să facă naveta între casă, biserică şi, de multe ori, locul de muncă. Cu o programare clară a lucrurilor, acest fapt este posibil, dar oare este firesc şi de dorit? Pentru că întâlnim cazuri când preotul, sunat de către o persoană din motive de urgenţă, trebuie să spună: „Ştiţi, eu stau în altă localitate sau în alt cartier şi mi-ar lua o oră sau mai mult, în funcţie de trafic, să ajung la dumneavoastră”. Cred că doar aranjarea firească a lucrurilor astăzi, cu explicaţiile necesare, ne-ar putea feri de consecinţele dezastruoase care ne-ar putea aştepta şi pe noi, aşa cum s-a întâmplat deja în Occident.