„Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”

Suntem obişnuiţi să auzim încă de mici tot felul de presupoziţii despre întâmplările din viaţă şi rostul acestora. Pentru că se pare că uneori nu poţi înţelege logica celor petrecute în viaţă şi de ce un anumit om ajunge într-o stare la care nu se aştepta, tinzi să găseşti o explicaţie ce vine din afară. Cea mai uşoară asemenea lămurire a lucrurilor rele, pentru că acelea bune invariabil sunt interpretate ca binecuvântare a lui Dumnezeu, este soarta. Chiar dacă spunem adesea că nu credem în soartă, aceasta fiind legată fie de alte religii precreştine, fie de superstiţii, gândul că avem un parcurs dinainte definit undeva în tainele universului ne bântuie adesea pentru că aceasta pare a fi explicaţia care ne mulţumeşte. Zicala „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” subliniază o dată în plus felul de a vedea lucrurile de către oameni în vechime. Există şi alte astfel de zicale şi e firesc să se fi născut la oameni, pentru că ideea de soartă era şi este o explicaţie potrivită pentru orice lucru despre care nu ştim ce să zicem, atunci când s-a întâmplat în viaţa cuiva. Mai ales atunci când se pare că există în mod cert „vinovaţi”, direcţi sau indirecţi, pentru problemele cu care se confruntă omul.

Noţiunea de soartă poate fi înlocuită foarte uşor cu cea de „purtare de grijă a lui Dumnezeu”, ca să se încadreze în gândirea creştină. Dumnezeu are grijă de om de când apare pe lume până când moare. Acest lucru îl învăţăm şi acest lucru ni-l spune chiar Mântuitorul când le vorbeşte ucenicilor că nici un fir de păr nu cade fără voia lui Dumnezeu. Totuşi, unele lucruri care se întâmplă oamenilor, catalogate în mod firesc ca fiind „rele”, fie prin cruzimea lor, fie prin modul neaşteptat şi dur în care se produc, sunt greu de pus pe seama purtării de grijă a lui Dumnezeu, chiar dacă noi spunem de multe ori că nu putem pătrunde gândul Providenţei. Şi atunci găsim neapărat un alt vinovat, responsabil de orice lucru rău din viaţa noastră. Acel vinovat, chiar dacă e numit de Mântuitorul „stăpânitorul lumii”, nu este însă atât de mare şi puternic încât să guverneze universul şi vieţile tuturor oamenilor. Chiar şi în cartea Iov vedem că are doar anumite permisiuni clare, îngăduite de Dumnezeu pentru a verifica starea lăuntrică a omului încercat sau „ispitit”. Dacă vedem astfel lucrurile, atunci gândul la soartă sau la fatalitate se disipă foarte uşor. Sigur, nu înţelegem de ce se întâmplă anumite lucruri şi cum le-am putea tâlcui în cheie creştină, dată fiind limitarea noastră aici, pe pământ. Dar credinţa şi nădejdea că Dumnezeu se îngrijeşte de făpturile Sale nu ar trebui să ne părăsească, oricât de mult ar tânji sufletul nostru după explicaţii „raţionale”. De cele mai multe ori, gândurile acestea apar după ce omul e „trezit” la realitate de fapte sau gânduri care în trecut erau pe un plan secund, departe de viaţa reală. Când se confruntă cu realitatea dură, omul devine, paradoxal, mai moale şi mai înţelegător cu ceilalţi. De aceea, numai oamenii care se cred sfinţi tună şi fulgeră arătând cu degetul spre păcatele celorlalţi şi amăgindu-se că sunt profeţi puşi de Dumnezeu să mustre şi să îndrepte pe fratele lor. Viaţa însăşi, fiind atât de complexă, ajunge să regleze singură lucrurile şi, mulţumim lui Dumnezeu, oamenii ajung să înţeleagă singuri ce se întâmplă cu ei şi să fie înţelegători şi cu cei din jurul lor.