Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial Ce trebuie să nu-i lipsească Bisericii

Ce trebuie să nu-i lipsească Bisericii

Un articol de: Pr. Bogdan Ivanov - 02 Aug, 2015

Nu mai este o noutate faptul că asistăm tot mai mult la propagarea unui difuz sentiment anticlerical, că simțim o evidentă neîncredere în instituția Bisericii și mai ales că vedem cum între oameni și învățătura creștină se ridică un zid de rezistență, ca în fața unor realități ce sunt percepute mai mult ca fiind ideologice, decât în directă legătură cu viața. Dacă am privi toate aceste realități invocate exclusiv din perspectiva criticilor aduse Bisericii, am avea reale motive de îngrijorare. Mult mai productiv ar fi ca acestea să fie privite mai degrabă ca mize și așteptări ale oamenilor, de la care se poate rearticula un nou dialog al Bisericii cu lumea.

Pentru o bună poziționare a Bisericii în lume, dar mai ales pentru a cultiva un raport corect cu sine și cu propriii credincioși, ea nu trebuie să renunțe la a întrupa în istorie virtutea fundamentală a Capului ei nevăzut, smerenia. Smerenia nu doar operează cenzura necesară în toate nivelurile Bisericii și pune accent pe slujire ca exemplu de asumare a autorității, ci o deschide spre lume și spre asumarea binelui care există în ea. Această virtute permite Bisericii să recunoască binele care există în lume și care întâlnește nu de puține ori valorile și virtuțile Evangheliei. Aici smerenia înseamnă răbdare și disponibilitatea spre a asculta și a înțelege.

În ultimii ani asistăm neputincioși la enclavizarea lumii și a Bisericii în spatele unor sisteme de gândire captive, la adăpostul cărora se suspectează reciproc de impunerea unor monopoluri dogmatice asupra gândirii și a vieții. De aceea una dintre marile provocări ale Bisericii este să deschidă punți spre noi dialoguri cu lumea, făcând-o conștientă de faptul că de multe ori ea gândește în termeni creștini fără să știe acest lucru. A recunoaște valori creștine în lume, în muzică, în artă, în respectul față de mediul înconjurător sau în felul oamenilor de a se raporta unii la alții, ar reprezenta proba că inteligența de care s-a folosit creștinismul în zorii lui pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu poate reconverti și astăzi lumea. Un astfel de demers ar oferi posibilitatea angajării unui nou dialog, a reafirmării valorilor nealterate ce țin de viață și de demnitatea ființei umane, dar și a adevărurilor evanghelice, care sunt însăși viața omului.

Smerenia oferă Bisericii garanția că nu va pierde niciodată din vedere esențialul, evitând astfel subtila capcană a spectacolului. Adaptând tonul prezenței ei publice unei lumi tot mai puțin dispuse la ideea de reguli stricte, de disciplină, de solemnitate și ritual, Biserica va reuși să convingă că adevărul nu stă în forță, ci în puterea exemplului, totdeauna însoțită de discreție și simplitate. A promova valori și talente, a face acte de milostenie, a organiza evenimente în spiritul discreției recomandate de Domnul ar oferi lumii șansa de a redescoperi cu mult mai mult efect că Biserica se ascunde în spatele binelui pe care îl face pentru a schimba din interior lumea.

A rearticula discursul despre adevărul creștin în termenii limbajului și ai culturii lumii în care trăim nu ar însemna un rabat de la exigența mărturiei Evangheliei, ci ar arăta că idealurile pe care lumea le caută, precum bunăstare, liniște, confort, siguranță, împlinire, sunt de fapt idealuri creștine. Toate acestea ar convinge lumea că o respingere a Bisericii și a valorilor ei creștine nu înseamnă altceva decât un refuz al propriilor idealuri.

De aceea, primul pas trebuie să îl facem arătând că nu există o ruptură între idealul creștin și cel al omului modern, care se pot regăsi în aceleași orizont de sentimente și așteptări, dar mai presus de toate într-o adâncă smerenie.