Credința ca salt lăuntric de la libertatea față de dreptate la robia față de Dumnezeu

Paradoxal, după cum observă părintele Dumitru Stăniloae, singura limită pe care și-o ia Dumnezeu cel fără-de-limite este libertatea omului. Chiar dacă se consideră liber, prin faptul că este finit, având un început și un sfârșit, omul face experiența libertății în legătură cu cineva sau ceva, după Sfântul Pavel. Perspectiva apostolului este omenească, la măsura limitărilor cărnii (Romani 6, 18-19), dar înțelepciunea este duhovnicească. Mereu între robia „necurăției și fărădelegii, spre fărădelege” și cea a „dreptății, spre sfințire”, omul are de ales între viață și moarte, două căi ireductibile atât la Moise, cât și pentru noul Israel.

Robia față de păcat oferă libertate față de dreptate (Romani 6, 20), în sensul refuzului chemării la sfințirea spre viață veșnică. După experiența Sfântului Pavel, la polul opus al acestei false libertăți este robia față de Dumnezeu (Romani 6, 21-22). Aceasta eliberează de păcat și de moarte. În timp ce investiția în păcat asigură moartea, harul lui Dumnezeu este viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 6, 23), deopotrivă Dumnezeu și Împărat, deci Stăpân.

Robia și libertatea se verifică la Sfântul Pavel după finalitate (telos) și rod (karpon). Impuritatea și abandonarea dreptății conduc invariabil la păcat și la moarte, un eșec existențial provenit din eliberarea de sursa desăvârșirii. Exersarea dreptății descoperă harul, sfințirea și viața veșnică, existența desăvârșită de prezența lui Dumnezeu, fructificată într-un mod de viață care conferă deschiderea către înveșnicire (o categorie personală și relațională accesibilă prin întemeierea în unica autoritate în cer și pe pământ, Dumnezeul om).

Necurăție și fărădelege vs dreptate, păcat vs sfințire, moarte vs viață veșnică sunt termenii prin care taina credinței, absentă tocmai în poporul căruia îi fusese încredințată, se redescoperă pe traseul dintre robie și libertate. „La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință” (Matei 8, 10), este adevărul deprimant la recunoașterea căruia este provocat Hristos de mărturia minunată a centurionului din Capernaum. Acestuia îi este clar că Iisus este autoritatea la care unica raportare este cea față de stăpânul căruia toate comenzile îi sunt îndeplinite întocmai de slugă (Matei 8, 9).

Pentru centurion, prevederile mozaice privind impuritatea păgânilor care îl făceau inapt de găzduirea unui rabin iudeu nu sunt o barieră pentru o întâlnire fertilă cu Hristos. Romanul își asumă marginalizarea socio-religioasă. Remarcabil este modul în care se raportează la Domnul. Nici măcar filo-iudaismul și calitatea de binefăcător sau sponsor al sinagogii din Capernaum, care după calculele diplomației locale îl făceau vrednic pentru a primi ajutorul (Luca 7, 3-5), nu cântăresc în final, ci înțelegerea că orice îi ceri Domnului să o faci din situația de slugă și nu invers. Abia atunci devii fiu sau fiică a Împăratului ceresc, comesean în Împărăția cerurilor cu cei care au descoperit și au trăit astfel credința, ocupând locurile eliberate prin autoexcluderea celor pe care falsa credință îi izolează iremediabil în abisul lipsei comuniunii ce provoacă suferința insuportabilă a însingurării (Matei 8, 11-12). Așadar, credința unește cu Dumnezeu când nu este confundată cu mituirea sau cumpărarea Lui și, în cele din urmă, cu înrobirea Stăpânului, deoarece rodește pentru cei care se împărtășesc de cuvântul Său, singurul cu autoritate sau putere întru făptuire, experimentând un adevărat salt lăuntric de la libertatea față de dreptate la robia față de Dumnezeu.