Creștinul în lumea (post)modernă

În aprilie 1940, cu puțin timp înaintea intrării României în cavalcada de catastrofe provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, Mircea Vulcănescu susținea conferința intitulată „Creștinul în lumea modernă”. Structurată în trei părți, prima fiind dedicată definirii creștinului, a doua lumii moderne și a treia tendințelor care anunțau începutul unei noi lumi, conferința surprinde atât prin conținutul foarte complex, cât și prin perspectivă.

Astfel, modernitatea este văzută ca o „structură spirituală, istorică; adică un fel de a trăi și a înțelege și a prețui viața caracteristic unei anumite epoci”. Tocmai de aceea, Vulcănescu folosește termenul de „lume”, pentru că aici sunt cuprinse atât cadrele teoretice, interpretative, cât și practicile sociale, atitudinile, obiceiurile, raporturile de putere care alcătuiesc și dau consistență unei epoci. Dar ce fel de lume este modernitatea pentru un creștin? Prin obsesia demiurgică a posesiei și dominării naturii și a mediului social, individualismul atomizant și transformarea în tranzacție a orice, modernitatea este pentru Vulcănescu structural opusă creștinismului și felului de a trăi creștin. În acest sens, este remarcabil contrastul izbitor pe care filosoful interbelic îl face între fericirile evanghelice și „fericirile” lumii moderne. Totuși, nu această lume cu contradicțiile sale este cea care-l preocupa în cel mai înalt grad pe Vulcănescu, deoarece lumea aceea era deja pe sfârșite, ci „alunecarea vremurilor moderne”, adică noua lume care sta să se nască din matca celei tocmai descrise. Ca trăsătură distinctă a acesteia este identificată „aspi­ra­ția totalitară”, o reacție dialectică față de individualismul extrem, manifestare compensatorie a nevoii de apartenență la grup. „Aspirația totalitară” este alimentată, de asemenea, și de extinderea funcțiilor statului la un nivel fără precedent, acesta ajungând să condiționeze viața persoanei încă dinainte de naștere prin biopolitică și, ulterior, prin psihotehnică (tehnici de modelare psihologică folosite cu precădere în marile industrii ale vremii). Deși e clar că Vulcănescu se referă și la regimurile nazist și sovietic (pe ultimul îl evocă sub sintagma „raiul trist”), ceea ce el numește „aspirația totalitară” este, la bază, un fenomen general de extindere a unor practici de putere, modelare și control social care nu sunt reductibile doar totalitarismelor politice explicite, ci mai degrabă sunt specifice unei „brave lumi noi” descrise distopic de Aldoux Huxley, pe care, de altfel, îl și citează.

Dacă în cadrul modern omul se rupsese de Dumnezeu, arogându-și un iluzoriu statut demiurgic, în noua lume asistăm la „substituirea Leviathanului în locul lui Dumnezeu”, dumnezeul-colectivitate. Prin această „îndumnezeire a colectivului”, această bravă nouă lume este profund idolatră.

Totuși, cu ce ne mai ajută o astfel de radiografie astăzi? În era individualizării și a societății lichide, în care până și viața spirituală devine o practică de consum, mai are vreo relevanță discuția despre „alunecarea vremurilor moderne” începută acum opt decenii de Vulcănescu? Experimentul „raiului trist” a eșuat în con­dițiile pe care le știm, mult mai târziu decât experimentul nazist, dar unele dintre observațiile sale au rămas cu atât mai valide, cu cât atunci erau in statu nascendi. Este vorba despre controlul social prin modelarea indivizilor și extinderea funcțiilor statului. În era „capitalismului supravegherii”, după cum îl descrie Shoshana Zuboff, modelarea percepțiilor și op­ți­unilor indivizilor a căpătat noi dimensiuni potențate de digitalizarea extensivă a vieții sociale. O modelare-condiționare care este resimțită, printr-o amă­gire colectivă, drept expe­riență a libertății și emancipării, după cum arată Slavoj Zizek: „În societatea noastră libera alegere este ridicată la statutul de valoare supremă, controlul social și dominația nu mai pot părea să încalce libertatea subiectului - trebuie să pară însăși experiența indivizilor de a fi liberi”. De cealaltă parte și deseori în mod netransparent, prin alianța sa cu giganți ai noului capitalism al supravegherii, statul își arogă tot mai multe drepturi asupra a tot mai multe aspecte ale vieții sociale, familiale și personale.

Deși, aparent, totalitarismul colectivist a devenit datat istoric, asistăm, totuși, la o „alunecare” a vremurilor postmoderne în noi tipuri de aspirații totalitare. Acestea se regăsesc în tribalismul „politicii identității”, ce uniformizează în numele diver­sității și oprimă în numele to­le­ranței, instituind, în anumite so­cietăți, o falsă conștiință revo­luționară. Asistăm, după unii autori, la o nouă revoluție culturală al cărei stindard este purtat de „capitalismul justițiarist” al marilor corporații (Rod Dreher).

În fața acestei provocări, răspunsul unui creștin, în viziunea lui Vulcănescu, rămâne valid: protestatar atât față de individualismul atomizant, cât și față de colectivismul totalitar, prin lepădarea de spiritul veacului și pregătirea pentru vremurile de încercare inevitabile.