Despre vorbe prefabricate și ecoul furtunii

Încătușat în stereotip, omul își folosește la maximum capacitatea de stocare a datelor, potrivit unor algoritmi deloc sofisticați - nu și pe aceea de filtrare, urmată de crearea conți­nutului, pe baza materialului obținut, întrucât simpla stocare și utilizare fără discernământ ar părea un exercițiu mult mai simplu. În realitate, pe termen lung, ne pierdem capacitatea de a sorta și pe aceea de a învăța, devenind simple mecanisme dedicate recitării ideilor oferite de alții. În timp, lăsăm deoparte și gândire, și exprimare din surse proprii, mulțu­mindu-ne să utilizăm șabloane prefabricate, pregândite și preexprimate, fericiți că am scăpat de efortul suplimentar care, în alte vremuri, definea persoana cu personalitatea aferentă.

Am avut, de curând, prilejul de a vorbi cu un refugiat din Ucraina. Un om despre care mulți citim opinii, adesea divergente, pe care ni-l imaginăm oricum, dar abia izbutim, adesea, să îl vedem așa cum este: cineva ca noi, smuls din tărâmul unde a copilărit și a crescut, ajuns pe alte meleaguri, izgonit de un război fără sens. Mergea, pe malul mării, alături de soția sa și de un cățeluș mic, simpatic și teribil de prietenos. Privea spre zare, de parcă se aștepta să vadă acolo altceva decât apele învolburate ale unui final de februarie.

Am intrat în vorbă după ce cățelul s-a prezentat în fața noastră, cuminte, dând din coadă și așteptând reacția pe care o considera firească din partea noastră. În ochișorii lui se citea dorința de joacă, dar și ușoara dezamăgire că noi, cei pe care tocmai îi adoptase ca amici temporari, nu dovedeam aptitudini ludice. „Este foarte prietenos”, i-am spus stăpânului, rămas în urma soției, spre a avea grijă de patruped. Nu mă așteptam la răspunsul: „Nu vorbesc românește. English, maybe?”, urmat de dezvăluirea, în limba lui Shakespeare, că interlocutorul meu este din Odessa, un refugiat, alungat din propria casă de război.

Am vorbit multe în timp scurt, într-o engleză aproximativă (a mea ruginită, a lui prea puțin exersată). Mai intervenea fiica mea, de 13 ani, corectând mici erori lingvistice - este tare bine, vă zic, atunci când copilul tău, pe care l-ai învățat de mic să sporovăiască rapid și sigur, ca în filmele americane, îți dă lecții practice -, dar discuția se desfășura în conformitate cu principiul universal potrivit căruia, dacă înțelegi cât de cât ce ți se spune, iar interlocutorul pare lămurit, este totul în bună și frumoasă regulă. Am descris, pe rând, de-ale noastre și de-ale lor. Apoi, până să înceapă acel moment jenant, când să îi explici, cumva, bietului refugiat din calea ororilor luptei aberante că îți pare rău de soarta lui nedreaptă, parcă simțind ce avea să urmeze, ucraineanul (nu i-am reținut numele) a spus, cu o ușoară tristețe înțele­gătoare: „Știu că și voi o duceți rău”. Vă puteți imagina șocul pe care l-am resimțit și îmi înțelegeți greutatea de a găsi cuvintele potrivite, mai departe. Cred că a priceput și el, deoarece a continuat, lămuritor: „Aveți corupție, aveți salarii foarte mici, abia vă descurcați...”.

Nici nu știu exact ce am spus, cum i-am explicat că nu este chiar așa, că nu poate fi, sub nici o formă - Doamne ferește! -, așa cum este la ei. Cert este că mult, mult mai târziu m-am întrebat, firesc, de unde o fi avut acel om impresia că a poposit printre persoane cel puțin la fel de oropsite ca el, apoi am înțeles că nu am fost primul lui interlocutor, în România. Că, vorbind și cu alții, aceia s-au străduit să îi arate, conform unui spirit aberant-competitiv doar de ei priceput, că nici la noi nu este deloc bine, de parcă micile sau marile noastre necazuri cotidiene, fie ele și hiperbolizate, cu talent, ar putea echivala, cumva, drama expatriatului gonit de oști invadatoare.

Avem acest obicei, de la o vreme: afirmăm sus și tare că totul este rău, nimic nu ne convine, mârâim și cârcotim în fața oricui, încercând să smulgem măcar un dram de compasiune. Aceste vorbe s-au transformat de mult timp într-un dureros stereotip și nu înțelegem că veșnica jeluire s-a transformat, pentru noi, într-un mod de viață, că îngemănăm fiecare clipă cu oftatul profund, precum un bătrân care se ridică, gemând, de pe scaun, chiar și atunci când nu are vreo durere. Poate că sunt (și sunt!) lucruri rău așezate în țara noastră, poate că existența noastră pe aceste plaiuri ar avea (cum să nu?) nevoie de îmbunătățiri, dar, cum spuneau strămoșii, să nu Îl mâniem pe Bunul Dumnezeu! Cel care simte nevoia să își plângă propriul of, stereotip, pe umărul unei persoane cu adevărat nefericite, parcă invocă neguri și situații mai complicate...

Când m-am despărțit de vremelnicii mei noi prieteni - ucraineanul și cățelul său, însoțiți și de doamna care se întorsese, ușor mustrător, după ei - le-am urat vremuri bune și senine, iar ei m-au privit lung, de parcă nu au înțeles metafora sau, mai degrabă, de parcă nu vedeau cum ar putea prinde contur. Iar eu mă gândesc, astăzi, rememorând momentul, că ar fi trebuit să le urez și ca, în jur, să aibă parte de oameni cu suflete frumoase și gânduri pline de soare. Care să nu poarte în suflete nici vorbele altora, prefabricate, transformate în șablon, nici ecoul furtunii.