Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial Gânduri despre viață și moarte în pandemie

Gânduri despre viață și moarte în pandemie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Augustin Păunoiu - 23 Aug, 2020

„Cine a murit înainte de a muri, atunci când va muri, nu va mai muri.” Fraza de mai sus reprezintă mai mult decât un joc de cuvinte. Interpretată în cheie creștină, ea vrea să spună următoarele: cine moare făpturii celei vechi, omului păcatului, pentru acela, sfârșitul vieții pământești, moartea trupească, nu mai poate fi considerat moarte, ci naștere și început, pășire în viața cea veșnic fericită.

În secolul trecut, un arhiepiscop al Parisului a fost întrebat în cadrul unui interviu de un jurnalist: „Monseniore, de ce vă este teamă cel mai mult pe lumea asta?”.

Prelatul a meditat câteva secunde și a răspuns liniștit: „Mi-e frică de un singur lucru, de păcat”.

Răspunsul ierarhului a fost unul surprinzător pentru omul de presă, care s-ar fi așteptat la orice alt cuvânt: că se teme de boală, având în vedere că arhiepiscopul era bătrân, sau de moarte, sau că Biserica în ­Occident pierde teren în fața secularizării, ori că nu are suficiente fonduri pentru susținerea activităților filantropice, că media vârstei preoților e ­ridicată, că Biserica este tratată jignitor sau cel mult cu condescendență de către stat, sau orice altceva.

Și totuși, nu. Omul Bisericii mărturisise un adevăr cutremurător, anume că pentru noi, creștinii, singurul lucru cumplit, singura nefericire, cu adevărat, este păcatul. Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur în urmă cu mai bine de 1.600 de ani afirma: „Războaiele, exilul, foametea, inundațiile, persecuțiile, exterminările sunt flageluri vremelnice, trecătoare. Nu privesc decât trupul muritor. Toate aceste nefericiri se încheie odată cu viața pământească. Păcatul se întinde în veșnicie”.

Trăim vremuri deloc ușoare. Nu știm ce ne rezervă viitorul. Pandemia nu dă semne că ar fi pe sfârșite. SarsCov 2 e dificil de supravegheat și ­contracarat. Deși e o „creatură” fără viteză, melcul fiind mai rapid în comparație cu el, acest virus are o gazdă foarte mobilă, omul. Vehiculul lui suntem noi. Virusul călătorește în bolnavul său. Fără vehicul, el nu poate merge nicăieri. E neputincios. În ciuda imensei lui puteri de a zădărnici viața, el e slab. Nepăsarea noastră și nerespectarea normelor de igienă îl fac puternic.

Ceea ce este surprinzător la oamenii din zilele noastre ca mod de a gândi și a aborda realitatea, desigur, nu la toți, este frica de moarte. Mesajul care se transmite acum pe toate canalele este unul singur, legat de păstrarea sănătății, a vieții pământești, fizice, cu orice preț, căci ea este bunul cel mai important, unicul. Ceea ce scriu acum nu reprezintă nicidecum o pledoarie la iresponsabilitate, dar cel mai important lucru, fundamental, esențial pentru om, este mântuirea lui. Frica exagerată de boală este ea însăși o boală și, de multe ori, mai gravă decât cea al cărei subiect este frica respectivă.

Așa ne învață Hristos: „Nu vă temeți de cei care vă ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28). Celui care contestă acest cuvânt îi răspunde Apostolul Petru atunci când spune: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29).

Atunci când părintele Arsenie Papacioc a apărut la Aiud în fața completului de judecată militar format din 10 colonei, condus de sinistrul personaj Crăciun, a fost întrebat despre credința lui în Dumnezeu și alte lucruri care țin de spiritualitate. Părintele le-a răspuns, dar la sfârșitul cuvântării lui, „inculpatul” a fost chestionat: „Care este ultimul tău argument pentru ceea ce ai susținut aici, în fața noastră?”. „Viața mea. Sunt gata să plătesc cu ea pentru crezul meu.” Pe anchetatori i-a enervat teribil răspunsul lui Anghel Papacioc și l-au dat afară, înjurându-l birjărește.

Viața e un dar divin, incontestabil. Un dar de care trebuie să avem grijă. Însă atunci când punem darul mai presus de orice, mai presus și de Dăruitor, ieșim din logica divină și intrăm în cea a umanului adesea egoist și păcătos. Pentru cel care trăiește având ca ultim orizont al existenței sale mormântul, cuvintele „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie” pot suna oricum, hilar, nebunesc, absurd, dar adevărat, nu.

Însă pentru un creștin doar ele sunt cele care conferă cu adevărat sens vieții pe pământ. Altfel, ca să trăiești numai pentru a muri, e prea puțin, prea sărac și prea trist. Dumnezeu ne-a arătat prin Învierea Lui că lucrurile stau cu totul diferit. Să credem Lui și atunci lumea va intra în normal.