La noi, satul a dat specificul națiunii

Ultimul atins de civilizația care schimbă obiceiurile vechi, înlocuiește tradițiile și portul național este satul. Mult după ce orașul a cedat modelor vremii, în sat regăsim întruchiparea trecutului mai apropiat sau nu. Curentul care îndeamnă spre progres nu are puterea de a dizolva rapid ceea ce s-a cristalizat în timp îndelungat. Astfel, imaginile perioadelor anterioare României modelate ieri de comunism sau astăzi de o tranziție fără sfârșit mai persistă în colțurile îndepărtate ale țării. Astăzi, satul, sau ce a mai rămas din el, se află în chinurile crescânde ale unei noi deveniri. Sau mai curând ale unei prăbușiri din cauza depopulării lui.

Țăranul a reprezentat pe românul pur și simplu, fără nici o poleială de fațadă. El a concentrat imaginea bărbăției și este moștenitorul glorioaselor tradiții pierdute în negura vremilor. Cine dorește să facă o incursiune în studiile și observațiile asupra românilor fie de conaționalii lor sau de străini va fi surprins să constate că ele se referă majoritar la masa populației de la sate. De ce? Fiindcă țăranii proprietari de pământ constituiau nucleul poporului. Ei erau mai presus de slujbașii și învățații de la curtea domnului, mai numeroși decât boierii sau clasa de sus, în general. Fără ei, țara nu exista. La ei se apela pe timp de război, chiar și în perioada modernă. În vremea lui Cuza, de pildă, puterea de apărare a Principatelor în caz de război se sprijinea pe mai multe elemente: Armata permanentă cu rezerva ei, Miliția, formată din dorobanți și grăniceri, și gloatele care puteau fi înarmate la nevoie. Cine erau gloatele? Țăranii satelor.

Un cercetător german de la începutul secolului al XIX-lea, Friedrich August Carus, a scris o Psihologie a popoarelor europene, unde un capitol este dedicat „caracteristicilor tipului de suflet al națiunilor”. Autorul se întreba acolo, pe bună dreptate, „în ce parte a națiunii ar trebui cu deosebire căutate particularitățile ei definitorii?” Și tot el dădea răspunsul: „la cei care alcătuiesc de fapt națiunea sau poporul. Nu în capitală, ci în provincii și mai întâi de toate la șes, în sate, printre clasele de jos ale poporului”.

O imagine completă despre țară și oameni nu ți-o poate oferi o cercetare întreprinsă de-a lungul șoselelor care leagă diferitele zone geografice. A vedea poporul în casele lui, a-l observa în ocupațiile și îndeletnicirile sale, acolo unde-și duce el adevărata viață, unde îl poți găsi adesea decăzut, dar neatins de suflarea unei false civilizații, iată esenţa.

Atunci când vrem să vorbim despre spiritul nostru național trebuie să mergem la origini. Iar la țară, românul păstrează încă cu o îndărătnicie greu de înțeles pentru străini obiceiurile și datinile moștenite din strămoși. La țară și în sate dăinuie natura eroică a românului. Anul acesta, dedicat în Patriarhia Română satului românesc, este un bun prilej de a chema într-ajutor istoria care ne vorbește despre trecut, pentru a pune în comparație ceea ce am fost odată și ceea ce suntem astăzi.