Monologul în contemporaneitate

Istorici ai ideilor şi mentalităţilor angrenaţi în studii privind secolul 20 vorbesc despre o modernitate paradoxală şi despre prăbuşirea civilizaţiei din care renaşte barbaria în veşminte ideologice. Secolul 21 nu pare să se detaşeze de aceste trăsături ale veacului anterior. Unul dintre paradoxurile contemporaneităţii se ascunde chiar în spatele formulei sale descriptive „era tehnologiei şi a comunicării”. Cu o evoluţie fulminantă, tehnologia digitală a creat o diversitate impresionantă de canale de comunicare, dar, în ciuda aportului cantitativ indiscutabil, nu contribuie calitativ la conţinutul comunicării, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Ba, dimpotrivă, subminează calitatea actului comunicării.

Admiţând avantajul accesului la informaţie şi educaţie pe care tehnologia digitală îl oferă, ea este totuşi incapabilă să înlocuiască formele directe de comunicare, cele care asigură autenticitatea înţelesului de „a fi în legătură cu…” şi care încorporează în el latura emoţională, spontaneitatea şi sensibilitatea, fără de care comunicarea este fie seacă, fie falsă. Nici un mijloc de comunicare modern, telefon, e-mail, whatsapp etc., nu poate mima mediul specific unei comunicări naturale, în care poţi surprinde, într-o fracţiune de secundă, înţelesul unui zâmbet sau iubirea din privire.

Supralicitată în relaţionarea interumană, tehnologia digitală reconfigurează practic modul de gândire şi de comunicare, putând deveni la fel de nocivă ca îmbrăţişarea unei ideologii toxice. Pe termen lung distruge abilităţile omului de a dialoga, altfel spus anulează toată strădania anticilor de a aşeza conversaţia la nivel de artă. Dacă dialogurile platoniciene stau la temelia civilizației europene, aşa cum susţin numeroşi cercetători, ce poate rămâne în lipsa dialogului? Monologul. În epoca simbolistă, în dramaturgie, monologul se regăsea în teatrul absurd şi grotesc. Contemporaneitatea îl reţine ca formă de gândire şi comunicare.

Drama lumii de azi îşi are sursa în deteriorarea profundă a dialogului interuman: oamenii nu mai dialoghează, ci vorbesc doar ca să se audă pe ei înşişi; nu mai au răbdare să-i asculte pe ceilalţi şi, de fapt, nici nu-i interesează părerile altora; îşi expun ideile ca pe adevăruri absolute şi etichetează pe toţi şi pe toate cu o superficialitate înspăimântătoare. Dialogul se transformă în monolog, iar în acest caz monologul este clar o formă de barbarie.

Unul dintre sociologii şi filosofii care s-au distanţat de postmo­dernism, Jean Baudrillard, cel care a formulat conceptul de ­hiperrealitate - termen folosit în filosofia semiotică și post­modernă pentru a descrie o incapacitate a conștiinței de a distinge realitatea de simularea realității -, afirma că „celălalt există pentru ca eu să nu mă repet fără sfârşit”. Şi mai expresiv în cuvinte, părintele Arsenie Papacioc spunea că omul se împlineşte ca persoană în celălalt. Pornind de la acest adevăr teologic, putem spune că modul în care omul ştie să relaţioneze cu ceilalţi arată măsura umanităţii sau, dimpotrivă, a barbariei în care se află. Incapacitatea de a comunica dezvăluie şi o mare neputinţă în a relaţiona cu Dumnezeu. Petre Ţuţea aproape că exclama: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Vorbele sale vibrează ca într-o unică explicaţie pentru toate paradoxurile contemporaneităţii şi pentru slăbirea civilizaţiei prin alunecarea în diferite forme de barbarie.