O Românie în căutarea idealurilor pierdute ale Marii Uniri

Unirea din 1918 ni s-a oferit mai mult ca un moment dictat de providență și de jocul marilor puteri, decât ca un rezultat al prestației noastre militare pe frontul de luptă, cu toate că eroismul soldaților din campaniile verii anului 1917 a spălat rușinea înfrângerilor suferite cu o iarnă înainte. Cu toate că România Mare s-a creat cu un preț atât de mare, nu a avut o viață foarte lungă. Mulți au fost cei care s-au întrebat de ce România Mare nu a avut un viitor mai lung, din moment ce au fost atâtea generații care au trăit animate de idealul de a vedea toate teritoriile românești unite.

Eșecul de a fi avut un parcurs mai îndelungat ca țară unită se poate pune pe seama problemelor nerezolvate de pe urma Primului Război Mondial, pe seama lipsei de viziune și de vigilență a liderilor europeni și a puterilor garante vizavi de pericolul revizionismului care a mocnit în Europa și care a făcut ca cele două conflagrații să fie de fapt una singură, cu un interludiu de două decenii de pace. Regretatul istoric Florin Constantiniu răspunde la această întrebare, spunând că eșecul României a venit din cauza lipsei de idealuri. România a pierdut foarte mult din această perspectivă, deoarece clasa politică nu a fost în stare să întrupeze aceste idealuri și să le ducă mai departe pentru a ține națiunea unită.

Este o lecție pe care trebuie să o învățăm și noi, pentru că trăim într-o lume care trece prin aceeași criză a lipsei de idealuri. Astăzi, la fel ca acum o sută de ani, ne-am luptat și am plătit un preț mare pentru a trăi într-o țară liberă, pentru a fi înscriși în concertul țărilor europene, pentru a ne bucura de un climat stabil și sigur, iar după ce acestea s-au împlinit nu mai știm pentru ce să luptăm; ne pierdem idealurile, ne fărâmițăm și ne dezbinăm din interior. Momentul 1918 impune conștiinței noastre această reflecție, nouă, celor care ne pregătim să sărbătorim o sută de ani de la Marea Unire. Este o lecție prin care trebuie să înțelegem și să fim conștienți că România trebuie să redescopere aceste idealuri ce o țin unită.

Prima lecție ar fi redescoperirea patriotismului. Astăzi, sunt prea puține instituții care mai exprimă acest sentiment pierdut al patriotismului. Au mai rămas Armata și Biserica, singurele instituții care păstrează și sacralizează simbolurile națiunii. Patriotismul nu înseamnă doar o glorificare necritică a trecutului, ci înseamnă o cunoaștere a lui și o asumare a vredniciei și moștenirii înaintașilor. A fi patriot înseamnă a-ți iubi limba și a o vorbi corect, a-ți respecta tradițiile, dar a rămâne în același timp deschis spre alții și spre lume. Patriotismul mai înseamnă și să ai curajul de a privi cu încredere spre viitor, dincolo de orizontul și de interesele propriei persoane sau generații, dar mai presus de toate înseamnă a ști să faci istorie și să te folosești de ea atunci când ți se oferă, așa cum spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania. Istoria nu trebuie folosită pentru noi, ci pentru cei care vor veni și pentru lumea de mâine. Pentru această lume trebuie să ne pregătim, să învățăm ce înseamnă să fii stăpân și să fii liber.

Aceasta este cea de-a doua lecție. Trăim încă drama de a fi robi în propria țară și de a nu avea neapărat conștiința că suntem stăpâni în ea. Suntem robi ai propriilor interese mărunte, ai fricilor și ai complexelor noastre istorice, ai manipulărilor de tot felul. Devenim liberi atunci când reușim să ne depășim acel complex al istoriei de a fi fost robi atâtea secole în propria țară și, mai ales, când vom depăși frica de a ne pierde țara. A fi stăpâni în țara noastră înseamnă în primul rând să o iubim, să îi iubim pe ceilalți și să nu uităm faptul că țara noastră este întreagă cu toți cei care locuiesc în ea, că ea ne oferă tuturor posibilitatea de a trăi fericiți și de a avea idealuri.