Omul, ființă postitoare

Bate la ușă Postul Mare! Pentru creștinii practicanți, mari se deschid ușile pocăinței. E din nou timpul luptelor cu inerția și dezordinea din noi, se simte în aer mireasma înnoitoare a călătoriei duhovnicești către Sfintele Paști.

Avem în Sfânta Scriptură și în învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii atâtea cuvinte minunate despre semnificația și folosul postului creștin încât, împletită cu fapte bune și rugăciune smerită, lectura acestora ne primenește mintea și inima cu apele vindecătoare ale harului divin. Canonul Sfântului Andrei Criteanul, din prima săptămână a Postului Mare, este icoana chemării noastre la curățire și luminare.

În societatea de consum, postul este perceput mai ales ca abstinență și interdicție. În aceste zile, colegii de serviciu constată că, la prânz, unii dintre ei renunță la meniul standard sau îl reduc la o alimentație minimală, deși nu pare să existe o rețetă impusă de medic sau de nutriționist. Cuvântul Domnului se împlinește în spațiul libertății interioare: „Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală. Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 17-18).

Postul devine astfel o cale spre întâlnirea de taină cu Dumnezeu, în adâncul omului, dincolo de valurile zgomotoase ale lumii, o rugăciune a întregii ființe, în care mintea, simțirea și voința intră în echilibru și caută să ajungă în armonie cu luminile cerești.

În căutarea unor definiții cât mai cuprinzătoare ale rostului nostru pe pământ, filosofii și teologii încearcă răspunsuri la întrebări precum: cine suntem, de unde venim, încotro mergem? Sau la întrebarea tulburătoare a Psalmistului: „Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalm 8, 4)

Omul: ființă gânditoare, ființă socială, ființă eclezială, ființă rugătoare... Și încă: omul - ființă postitoare. Creștinismul propune lumii cultura resurecțională a mântuirii noastre în Hristos: răstignire-moarte-înviere. Din această paradigmă triadică reiese adevărul că fără sacrificiu, fără dăruire de sine, lumea nu poate fi apărată de prăbușirea în confuzie și haos. Haosului i se opune în plan arhitectural, liturgic și spiritual biserica. Meșterul Manole, simbol al tradiției populare de inspirație creștină, dă mărturie că nimic trainic nu se construiește fără jertfă. La fel, viețile noastre personale au nevoie de puterea binefăcătoare a jertfei, așa cum e nevoie, atât în familie, cât și în societate, de biruință asupra egoismului și îndreptățirii de sine.

Postul, ca jertfă liber asumată și exercițiu de luptă cu propria noastră închidere în sine, are o dimensiune spirituală, pe verticala mântuirii, dar și o latură socială, comunitară. În stare de post cu gândul, cu cuvântul și cu faptele, descoperim noi dimensiuni în relația noastră cu ceilalți oameni și realizăm câtă nevoie avem de harul lui Dumnezeu. Mutarea accentului interior de la persoana întâi către persoana a doua și a treia determină identificarea și îndreptarea abaterilor de la parametrii optimi între care ar trebui să curgă viața noastră; devenim astfel conștienți de greșelile și neputințele noastre, fără disperare, fără minciună și fără autosuficiență.

Multe dintre crizele lumii de azi s-ar atenua sau ar deveni istorie dacă oamenii și-ar activa, conștient și responsabil, vocația de ființe postitoare.