Paştile ne redefinesc viaţa

Era în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tito, conducătorul partizanilor iugoslavi care luptau împotriva ocupației germane, ceruse oamenilor săi să fie atât de curajoși, încât să treacă și prin ziduri. M-am mirat mult când am auzit acest lucru, ce semnificație ar putea să aibă trecerea prin zid, când, oricum, nu ai cum să faci așa ceva. Am înțeles, apoi, ce voia să spună Tito. Curajul soldaților săi trebuie să fie inimaginabil, eliberat de orice îndoială, fără ezitare, statornic, dar pătimaș, ca și cum s-ar putea să se treacă prin ziduri. Partizanii lui Tito i-au învins pe ocupanții naziști, au fost viteji, gata de sacrificiu, neînfricați. Părăsind discursul războinic datorat unui vestit comandant militar, mă întreb, și recunosc, e o întrebare cu un răspuns complicat: cât de puternică ne este credința? Atât cât să trecem prin ziduri? Sau ne oprim imediat în fața oricărei greutăți, ca în fața unui zid înalt, peste care nu știm să trecem și fără să ne întrebăm vreodată ce este dincolo de zid, ce împliniri, ce visuri ar deveni realitate, dacă ne-am strădui să depășim obstacolele din față.

Știm că lui Iisus Hristos i-a fost frică, în întunericul nopții, înainte de a fi prins și dus la judecata nedreaptă. Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ne cunoaște, așa cum ne e frică, în nopțile noastre cele mai negre. Atunci când ne temem cel mai mult, atunci când ne îndoim cel mai tare. Blaise Pascal scria odată că frica rămâne aceeași până la sfârșitul timpurilor, trecând din generație în generație. Afir­mația nu este nici resemnată și nici pesimistă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trăit frica noastră, ne-a înțeles-o, fără a fi copleșit de ea. A învins moartea, S-a jertfit pentru noi, ne-a adus mântuirea. Iubirea Lui pentru noi depășește hotarul sfârșitului timpurilor, e dincolo de orice frică și orice îndoială a noastră, fiind cu adevărat nemăsurată și nemuritoare. Cum răspundem noi iubirii dumne­zeiești? Am putea încerca să ne controlăm frica, să trăim cu încredere, fără îndoială și mai ales cu credință. Știm că se poate, că iubirea Domnului ne dă puterea pe care nici nu am bănui-o. Să trecem dincolo de orice zid.

Euripide, în Antichitate, ne povește că Admetos, regele Pherei, era cunoscut ca fiind un războinic viteaz și un judecător înțelept. Până în ziua când vine la el Thanatos, zeul de la hotarul de dincolo de viață, și vrea să-l ia cu el. Ar fi fost o moarte ușoară, ca un somn, dat fiind faptul că Thanatos era frate geamăn cu Hypnos, zeul somnului. Totuși viteazului rege Admetos îi este frică, frică de moarte. Atunci Thanatos se învoiește să-l lase în viață, dacă regele găsește pe cineva care să moară în locul lui. Dintre toți, doar Alcestis, tânăra soție a lui Admetos, primește să moară în locul soțului ei, ca o supremă dovadă a iubirii pe care i-o poartă. Din fericire pentru ea, Persefona, zeița care stăpânește peste iarna cea întunecată, o reîntoarce pe Alcestis la viață, impresionată de dragostea fără margini a tinerei regine pentru soțul ei. De atunci, de la povestea lui Euripide, se spune că Alcestis este simbolul unei iubiri care se jertfește, fără orice urmă de egoism. Dragostea ei este mai puternică decât teama de moarte.

Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, a înviat din morți, a învins moartea și ne dăruiește speranța vieții veșnice. El nu este întors de nimeni de la hotarul dintre viață și moarte, precum Alcestis, pentru a reîncepe aceeași viață. Euripide nu ne povestește mai departe cum s-a terminat povestea reginei, cum a trăit ea mai departe alături de regele Admetos, pentru care a fost gata să se sacrifice. Alcestis a fost o victimă, un ideal de inocență și de dăruire, într-o lume meschină, care, atunci, în acel timp, nu avea cum să cunoască ce este dincolo de hotarul dintre lumină și noaptea veșnică, cea fără vreo spe­ranță. Ea este prototipul acelor oameni neînfricați, buni și exemplari, care așteptau Învierea Domnului, care știau că se va schimba ceva, care credeau în frumusețea adevărată a vieții, fără să înțe­leagă ce înseamnă să aspiri către ceea ce este sfânt.

În fața judecătorilor nedrepți, Iisus Hristos pare a fi o victimă inocentă a răutății de pe pământ. În realitate, el nu este o victimă anonimă, ci Mântuitorul care învinge frica, fiind Cel ce Se jertfește pentru reabilitarea condiției umane. Moartea pe Cruce nu este renunțarea la viața pământească, o autoabandonare în fața unui destin nedrept. Învierea cu trupul este redefinirea vieții pământești în termenii unui existențialism efectiv, care rezolvă drama omului căzut în păcat și care nu avea cum, prin propria putere, să recâștige libertatea de a alege între a aspira către sfințenie sau a rămâne mai departe un păcătos fără speranță. Aici este diferența fundamentală dintre orice exemplu de jertfire spre folosul cuiva, cum a fost cel al minunatei Alcestis și Învierea din morți a Mântuitorului, care readuce existența noastră în sensul inițial al creației divine.

Din acest motiv credința noastră ar trebui să fie atât de tare, încât să putem să trecem chiar și printr-un zid. Am avut în Hristos exemplul sfânt al curajului, al puterii pe care un om o primește prin credință. Tot ceea ce este pe pământ, marea cu valurile ei, vântul ce trece peste munți, totul ne șoptește cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Cum am fi dacă am avea puțin mai mult curaj!