Pe cine pomeneşte diaconul?

Atunci când mergem la biserică, ducem de obicei pomelnicul nostru la Altar. Această tradiţie frumoasă are în vedere mai ales pomenirea la Proscomidie a celor dragi ai noştri, vii sau adormiţi în Domnul.

Slujirea diaconului este greu de înţeles pentru credincioşi, pentru că sunt puţini diaconi la parohiile unde merg oamenii să participe la slujbe. Credincioşii nu fac deosebire, în general, între preot şi diacon şi, de aceea, se apropie de diaconi uneori, cerând binecuvântare sau invitându-i să facă vreo slujbă care le este necesară.

În Faptele Apostolilor citim că Apostolii, îngreunaţi peste măsură cu slujirea sau servirea la agapele frăţeşti, au decis să aleagă nişte bărbaţi vrednici care să-i înlocuiască, pentru ca să le rămână timp şi putere în vederea cuvântării, sfinţirii şi conducerii comunităţilor. Ulterior, în timpul persecuţiilor, şi femeile au făcut rânduiala diaconească, botezând sau împărtăşind pe ascuns femeile care-şi doreau acest lucru şi care nu puteau merge la biserici sau în locurile ascunse de adunare ale creştinilor, din cauza soţilor păgâni sau de frica persecutorilor.

Astăzi, când se pare că lucrurile au fost clarificate în ceea ce priveşte slujirea fiecăreia dintre treptele preoţeşti, mai rămân unele mici detalii, care nu fac decât să înfrumuseţeze slujirea preoţească, în general.

Deşi astăzi se consideră, în general, că diaconul nu poate să pomenească, mai ales la Proscomidie, atunci când se pregătesc Darurile, aşezate pe Sfântul Disc, în vederea sfinţirii lor şi a împărtăşirii credincioşilor, preoţi sau mireni, redăm un text mai puţin cunoscut, care ne poate risipi, măcar în parte, o nedumerire.

Astfel, în Liturghierul slavon al lui Macarie, prima carte de cult ortodox tipărită, care cuprinde rânduiala Dumnezeieştii Liturghii, apărută în 1508 la tipografia Mănăstirii Dealu de lângă Târgovişte, retipărit şi tradus în 2008, la pagina 31, stă scris: „Iar diaconul, luând şi el prescura şi sfânta copie, zice aşa: Pomeneşte Doamne, după multă bunătatea Ta, şi a mea nevrednicie, şi-mi iartă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Aşa îi pomeneşte pe câţi vrea, vii. Şi din cealaltă prescură pe cei adormiţi, de asemenea. Aşează părticica în partea cea mai de jos a Sfintei Pâini [Agneţului]”.

Vedem, deci, că cel puţin la sfârşitul secolului al 15-lea, precum şi după tipărirea Liturghierului lui Macarie, care s-a răspândit în tot spaţiul unde se slujea în limba slavonă, din Balcani până-n Urali, diaconul pomenea şi scotea părticele la Proscomidie, pentru cei vii şi adormiţi, la fel ca preotul.

Această mică rânduială ne aduce încă o dată aminte despre importanţa rugăciunii personale a preotului şi diaconului, precum şi a pomenirii de către aceştia a tuturor creştinilor, membri ai comunităţii, care urmează să se împărtăşească sau care nu sunt de faţă la Liturghie ori au adormit întru Domnul.