Pecetea cea plină de daruri a Duhului Sfânt

În fiecare etapă a existenţei sale, omul se mişcă neîncetat între dat şi devenire, între posibilitate şi virtute. Teologia ortodoxă explică acest parcurs al omului în dinamica harică a legăturii sale cu Dumnezeu, aşezându-i realitatea concretă a Sfintelor Taine. Există astfel o legătură profundă între „pecetea darului Duhului Sfânt” care îmbracă Taina Mirungerii şi creşterea în virtuţile teologice ale vieţuirii împreună cu Hristos. Sfântul Ioan Damaschinul arată în acest sens că împreunarea concretă dintre dar şi virtute îşi are obârşia în creaţia primordială a omului. După el, această „profilare ontologică” este împărtăşirea perfectă dintre microcosmos şi macrocosmos. În ecuaţia primă a creaţiei dumnezeieşti, omul a fost făcut „inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ”. Cu perspectiva darurilor sale, transmise şi moştenite ca virtuţi, omul „se îndumnezeieşte prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în fiinţă dumnezeiască” (Sfântul Ioan Damaschin, ­Dogmatica, Bucureşti, 2005, p. 83).

Legătura dintre dar şi virtute vine aşadar în mod firesc, tocmai pentru faptul că, în înţeles mistagogic, „continuarea şi adâncirea stării de jertfă de la Botez se arată în virtuţile noastre”. Pe de altă parte, urcuşul duhovnicesc împărtăşit la modul permanent în această lucrare presupune renunţarea neîncetată la egoism şi trăirea unei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Această stare de neîncetată veghe duhovnicească se hrăneşte din puterea stării de jertfă a lui Hristos. De aceea, învăţătura Bisericii arată că ­
„prin virtuţi ne oferim continuu jertfă lui Dumnezeu împreună cu Hristos ... virtuţile reprezintă în acelaşi timp dezvoltarea vieţii celei noi în Hristos şi desfăşurarea noastră după asemănarea Lui” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Bucureşti, 2003, p. 47). În contextul acestei întrepătrunderi şi în acord cu învăţătura Bisericii se poate spune şi mai lămurit că darul primit prin Taina Mirungerii reprezintă virtutea în posibilitate. „Lucrarea porneşte de la Dumnezeu, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul» şi nu «stingem Duhul» ce arde în noi. Adică, să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice lucru de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunătatea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire, ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar Însuşi Domnul Hristos, Care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete, în chip neînţeles, rădăcinile vieţii duhovniceşti” (Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în ­Hristos, Bucureşti, 2009, p. 31).

Sfinţii Părinţi au arătat dintotdeauna importanţa şi necesitatea Tainei Mirungerii, ca taină a virtuţilor şi harismelor duhovniceşti. Sfântul Teofil al Antiohiei se numără între primii autori patristici care tâlcuiesc teologic înţelesurile cuvântului „uns”. El găseşte astfel echivalenţa etimologică a apartenenţei noastre la Biserică, întrucât ne „numim creştini pentru că suntem unşi cu uleiul lui Dumnezeu” (Sfântul Teofil al Antiohiei, „Către Autolic”). În acelaşi sens, în acord cu planul existenţei noastre liturgice, Taina Mirungerii devine pentru fiecare dintre noi o „cincizecime personală”. Şi, cu toate că astăzi mulţi nu-şi mai dau seama de ele, darurile Duhului Sfânt lucrează în cel botezat şi miruns cu sporirea „evlaviei şi a ­rugăciunii, a dragostei şi a înţelepciunii”.