Postul și societatea de consum

Omul are în mod fundamental dorinţa de a se realiza în viaţa aceasta. Fiecare dintre noi, nu este nimeni care să facă excepţie de la acest lucru. Într-o formă sau alta, de mici, vrem să fim, să ne realizăm cumva. Şi pentru aceasta căutăm modele. Ce trebuie să facem ca să fim, ca să ne realizăm uman? Cultura de consum vine cu această sintagmă: „A fi este echivalent cu a avea”. „Am, deci sunt.” Cu cât ai mai mult, cu cât îţi îngraşi mai mult fiinţa cu bunuri, cu proprietăţi, cu atât ai şansa să fii. Fără să ne dăm seama, acest mesaj ne este transmis. Toată publicitatea nu face altceva decât să-l convertească pe „a fi” în „a avea”. Reclama îţi spune: Vrei să-ţi realizezi o aspiraţie, trebuie să ai lucrul acesta. Vrei să câştigi un om, vrei ca el să te iubească: trebuie să-ţi cumperi lucrul acesta. Orice vrei să fii este convertit în a avea. Este un fel de inginerie psihologică prin care mintea noastră este prinsă automat într-o capcană. Copiii, astăzi, de mici încep să fie încurajaţi să adune lucruri, încep să-şi construiască proprietatea eului. Dar apare şi aici o problemă când copiii încep să-şi îngraşe eul, când au prea mult din cele ce-şi doresc. La un moment dat, eul hipertrofiat va crea un zid între părinţi şi copii, o barieră.

Cultura de consum vine paradoxal să-ţi ofere ceva. Întotdeauna ea îţi oferă. Îţi propune. Îţi dă împrumut din bancă, dar abia apoi vine şi ziua scadenţei. Există un fenomen, un efect colateral al posesiunii. Efectul ei principal este că posesiunile ne posedă. Cu cât ne înconjurăm mai mult de posesiuni şi ne punem mai mult inima în ele, cu atât mai puţin avem libertatea noastră de a hotărî în afara acestora. Uitaţi-vă la cei care au maşini foarte scumpe. Sunt foarte atenţi să nu existe o zgârietură pe vopseaua lor. Sau la cei care au haine foarte scumpe. Sunt extrem de atenţi să nu se păteze. La fel cei care au bani foarte mulţi. Atenţia lor se îndreaptă spre ei, cum să-i câştige şi să-i înmulţească, să nu-i piardă. Cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai obsedat de a nu pierde ceva din lucrul respectiv. Posesiunea ajunge astfel printr-o mişcare perversă să te posede. Oamenii devin posedaţi de ideea de a avea bani, de ideea de a se îmbrăca, de a-şi construi şi lărgi proprietăţile şi nu de a fi.

Îmi aduc aminte de o povestire din Pateric. Sfântul Macarie, vrând să intre într-o cetate, s-a rugat mai întâi să primească folos duhovnicesc din vizitarea ei. Intrând, a văzut o femeie desfrânată care se uita la el cu neruşinare. Atunci sfântul i-a zis: „Nu îţi este ruşine să mă priveşti astfel?”. „Nu, a răspuns femeia. Pentru că tu ai fost luat din pământ şi în pământ trebuie să te uiţi, iar eu, pentru că am fost luată din coasta bărbatului, la bărbat trebuie să mă uit.” Iar sfântul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lecţia dată de această desfrânată.

Societatea spectacolului e şi societatea slavei deşarte, a mândriei, unde capeţi o conştiinţă de sine hiperbolizată. Tu de fapt nu eşti acela care ajungi să crezi că eşti. Mulţi oameni trăiesc cu mintea în nori, sunt în altă lume. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul smerit este cel mai realist om. El ştie cine este, îşi cunoaşte condiţia, poziţia în univers şi cunoscând-o primeşte harul lui Dumnezeu şi se ridică deasupra condiţiei sale. Nu putem transgresa propria condiţie dacă nu câştigăm smerenia. În afara smereniei, cu părerea de sine şi imaginea de sine, trăim într-o lume falsă în care ne complacem.

Începe Postul Mare. Să căutăm smerenia și înfrânarea care ne vor duce la înviere.