Praznicul Vieții în maternitatea duhovnicească a Sfintei Fecioare Maria și a Sfintei Maria Brâncoveanu

Praznicul împărătesc de la finalul anului bisericesc ne aduce aminte de Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. Paradoxal, mutarea la viață a Maicii Vieții, atât cu sufletul, cât și cu trupul, este lucrată fără părăsirea lumii. Cel ce S-a întrupat în pântecele ei pururea fecioresc a mutat-o la Viață tocmai pentru că, fiind Maică a Vieții, „mormântul și moartea nu au ținut-o“. Desăvârșirea în „pântecele“ (lăuntrul) Vieții o face Nădejde Neschimbată, în rugăciuni și în ocrotiri Neadormită.

Taina maternității duhovnicești este desăvârșită acum, deoarece după ce, în naștere, Fecioria Sfintei Maria a fost păzită de Fiul Său, despărțirea sufletului de trup (= moartea trupească) nu mai este punctul culminant al rupturii de Dumnezeu, ci o experiență mistică (poate, mai riguros spunând, mistagogică) de intensificare a legăturii cu Dumnezeu, avariată (originar și cotidian) prin moartea duhovnicească (= prin ruperea sufletului, a omului întreg, de Dumnezeu). Renașterea baptismală în moartea făcătoare de viață a Domnului prin jertfa Sa de pe Cruce face ca moartea noastră să devină adormire și trecere, o experiență pe care Maica Domnului o face desăvârșit pentru viața în Hristos a Bisericii.

Textele recurente ale slujbelor (troparul și condacul) trimit către o anumită receptare praznicară. Este vorba despre faptul că la praznicul Fiului care o poartă în brațe pe propria Mamă (nu pentru a o așeza în mormânt, ci pentru comuniunea în Viață), descoperim că taina lui Hristos în care moartea este naștere la Viața cea adevărată (și de aceea denumită adormire, în gr. kimisis) este împărtășită Maicii Sale și prin ea celor (re)născuți „din apă și din Duh”. Este împărtășită Viața în moarte (formulând după subtitlul unei lucrări a unui teolog contemporan).

Rostul prăznuirii Adormirii Născătoarei de Dumnezeu este împăr­tășirea cu asupra de măsură, atunci când taina nu este epuizată liturgic. Printr-o încercare de imitare a Prohodului Domnului, este forțată sentimentalist tradiția liturgică, distorsionând sau corupând taina, pentru că exaltarea emoțională efemeră este preferată unui mod peren de a fi, adică accesului binecuvântat la o viață nouă cu Mântuitorul și cu Maica Sa Preacurată.

Într-o zi de praznic din luna august a anului 1714, o liturghie a martiriului săvârșită într-o cetate de pe malul Bosforului arată cum prăznuirea este un dar capital de viață și de moarte, care trebuie luat mult mai în serios, nu compromis prin izolarea într-un registru la prima vedere grav, în realitate superficial. Șase români de viță nobilă sunt duși în dimineața acelei zile într-o procesiune a supliciului către locul de execuție. După ce a fost mazilit în săptămâna Pătimirilor Domnului din același an, acuzat de înaltă trădare, întemnițat în capitala Imperiului otoman și supus umilinței și caznelor, mai scurt spus, stimulat la apostazie, Domnitorul Constantin Brâncoveanu este chemat la prăznuirea Adormirii Maicii Domnului prin aducerea ca dar sau jertfă euharistică a propriei vieți și a vieților fiilor săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și a sfetnicului său, Ianache.

Voievodul fusese trimis în lume de Dumnezeu în acea zi, în urmă cu șaizeci de ani. Dar, principala sărbătorită din familia domnească era soția sa, Maria (Marica) Brâncoveanu. Mai mult decât evident că, prin intermediul acestora, întreaga lor familie stătea sub acoperământul Maicii Domnului. Așa trăiau, și darul Sfintei Fecioare sporea în popor. Acum erau chemați să moară cum au trăit, imitând-o în viață și în moarte pe ocrotitoarea lor. Și au prăznuit mutarea la Viață a Maicii Vieții intrând prin jertfă sângeroasă în slava lui Dumnezeu, desăvârșire a dragostei Treimii Sfinte. Receptivă la binecuvântarea lui Dumnezeu, împărtășită poporului binecredincios prin martiriul Brâncovenilor, Biserica a recunoscut sfințenia acestora.

Tocmai cea care din rânduială divină poartă numele Maicii lui Dumnezeu și care, prin rugăciuni și prin purtarea de grijă pentru trupurile sfinte ale soţului şi fiilor lor, recuperate din Marea Marmara și repatriate, a susținut curajul jertfelnic și a asigurat memoria martiriului acestora, a fost inițial trecută cu vederea. Dintr-o inerție ce trece de regulă ca misoginism, iar, recent, pare suspendată, s-au scurs mai bine de trei decenii până când ceata Sfinților Martiri Brâncoveni să fie întregită prin canonizarea Doamnei Maria Brâncoveanu.

Prăznuind-o împreună cu Martirii Brâncoveni în legătură organică cu Adormirea Maicii Domnului, Biserica este de acum anual chemată să se împărtășească de viața închinată lui Dumnezeu de Sfânta Fecioară Maria deodată cu cei care, având-o ca ocrotitoare, au imitat-o; o experiență prin care moartea este naștere la viața veșnică, asumată jertfelnic deo­potrivă în martiriu sângeros sau matern. Martiriul Brâncovenilor și sfințenia în continuă lucrare a Doamnei Maria semnalează o autentică formă doxologică de cinstire a Maicii Domnului, fără reducerea sărbătorii Adormirii la emoțiile cultivate cu mai mult sau mai puțin succes de recentele inovații liturgice care tind să monopolizeze praznicul.