Privitor la vedere și nevedere

E aproape imposibil, chiar și pentru cei mai renumiți oftalmologi din zilele noastre, mai ales pentru aceia dintre cei care nu cred în miracole, să vindece un orb din naștere. Știința medicală a evoluat mult în ultimii 2.000 de ani, dar nimeni nu poate afirma că sănătatea fizică a oamenilor poate fi controlată total. Boala și moartea rămân taine ale vieții noastre pe pământ. Pentru unii sunt arvuna vieții veșnice, pentru alții - accidente absurde și nedorite, despre care nu e bine să se vorbească...

Cei vechi asociau infirmitățile și suferința fizică cu starea de păcătoșenie a bolnavilor sau a celor din imediata lor apropiere, de obicei părinții sau bunicii. Mântuitorul Hristos deschide ochii orbului din naștere, îi avertizează pe întrebătorii de ocazie că judecățile lor sunt incomplete și-i lasă față în față cu privirea omului vindecat. Asistăm la o dezbatere publică aprinsă și inutilă privind evenimentul - așa cum, uneori, se întâmplă și în zilele noastre -, dezbatere la care Domnul nu participă. Îi lasă pe intelectuali, fariseii și cărturarii poporului, să înțeleagă cu mintea lor taina vindecării orbului din naștere și libertatea lui Dumnezeu față de toate sistemele de gândire și acțiune umană.

În capitolul 9 din Evanghelia după Ioan, la final de dezbatere, dumnezeiescul Învățător vine și fixează concluziile lecției Sale, așa cum au ajuns ele până la noi: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9, 39-41).

Aceste cuvinte stabilesc un diagnostic al orbirii: lipsa cunoașterii, a vederii cu mintea și cu inima. Oricât de multe informații am deține despre structura și funcționarea  universului mare sau mic, vederea noastră este incompletă fără perspectiva religiei, abordarea noastră este limitată fără credința în Dumnezeu. Orice elev de gimnaziu știe azi că ochiul uman nu percepe decât o anumită zonă a spectrului luminii, zona dintre roșu și violet. Dar el știe de asemenea că există realități și în infraroșu și în ultraviolet. Tot așa, simțul nostru auditiv nu poate recepționa decât o zonă limitată a spațiului sonor, nu și infrasunetele sau  ultrasunetele. Instrumentele de măsurare și experiențele științifice din zilele noastre ne ajută să vedem dincolo de simțurile noastre fizice și să trăim fascinația unor noi descoperiri, inclusiv a limitelor noastre.

Așadar, există o întreagă lume reală în univers pe care simțurile noastre nu o pot percepe. De aceea, apologeții creștini interpretează evoluția științelor ca pe o aprofundare a rațiunilor lui Dumnezeu puse în creație și ca pe o expresie a recunoștinței față de Creator. La polul opus, gândirea secular-umanistă se dezvoltă pe mitul lui Prometeu, acela al atotputerniciei științei și tehnologiilor, al omului autonom care domină natura prin puterea inteligenței sale. Istoria lumii se balansează astfel de veacuri între cele două tendințe.

Dar atunci când Hristos, Lumina lumii, unge ochii noștri cu tină de pulbere cerească, El, „piatra din capul unghiului” (Luca 20, 17), dă sens vieții noastre și ne ajută să vedem dincolo de aparențe și contradicții. Dacă însă rămânem doar între oameni, tindem să transformăm totul în adevăruri relative și să pierdem din vedere adevărurile eterne și esențiale pentru viața noastră trecătoare.