Sinodul și pleroma Bisericii

Sunt trei duminici din anul bisericesc dedicate Sfinților Părinți de la sinoadele ecumenice din primul mileniu creștin. Pe mulți dintre ei îi venerăm în zile speciale de sărbătoare dedicate lor, însă în aceste duminici înțelegem mai deplin cum însuflețește Dumnezeu simbioza dintre sinod și pleroma Bisericii. Trupul tainic al lui Hristos, alcătuit din multe mădulare, este mereu însuflețit de puterea harului divin și consolidat în statornicie prin feluritele daruri ale Duhului Sfânt, în unitatea credinței și în comuniunea euharistică. Duminica dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt reprezintă, în acest sens, o paradigmă a modului eclezial de a trăi credința în timp și o icoană a fidelității reînnoite.

Asemănarea pe care Mântuitorul Hristos o face cu vița-de-vie și mlădițele roditoare (Ioan 15, 1-8) se regăsește în viziunea cultivată de unitatea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți ai Bisericii. Ființial, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească trăiește viața în Hristos prin unitate și complementaritate de daruri și vocații. Dumnezeu este Dăruitorul tuturor bunătăților și oamenii sunt chemați să fructifice ceea ce au primit de Sus. Iubirea lui Dumnezeu unifică și pune în lucrare darurile, pe fondul libertății fiecăruia: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Iată criteriul interior pentru toate dogmele și canoanele Bisericii lui Hristos.

Înainte de a înălța minunatul imn al iubirii dumnezeiești din prima sa epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel descoperă unitatea de lucrare a mădularelor în organismul viu al Bisericii. Analogia cu trupul uman conferă forță și concretețe cugetării teologice: „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Corinteni 12, 27-28).

În peregrinarea corabiei Bisericii prin veacuri, către „ziua cea neînserată”, principiul ierarhic și cel al sinodalității funcționează împreună. Orice comunitate bisericească locală are părinții ei duhovnicești, cărora li se acordă cinstea cuvenită de către fiii și fiicele ce s-au născut „din apă și din Duh”, prin Taina Botezului. La rândul lor, ierarhii, păstorii rânduiți de Păstorul cel Bun, trăiesc unitatea Bisericii lui Hristos prin sinodalitate. Plenitudinea trupului eclezial se manifestă prin unitatea euharistică a poporului dreptcredincios și în frățietatea sinodală a episcopatului, luminată și încălzită de harul Duhului Sfânt.

Pleroma Bisericii se sublimează în conștiința eclezială a sinodului, iar sinodul, ca parte conducătoare a credincioșilor pe calea mântuirii, are vocația proprie și inconfundabilă de a străjui prin veacuri fruntarele dreptei credințe și unitatea în Hristos, cu bucurii dar și cu suferințe pătimite împreună.

Întrebarea retorică a „Apostolului neamurilor”, „Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt proroci?…” (1 Corinteni 12, 29-30), accentuează, de fapt, responsabilitatea personală a tuturor mădularelor Bisericii. Și în primul rând responsabilitatea unică a episcopatului întrunit în sinod, continuarea misiunii apostolice în duhul Sinodului de la Ierusalim din anul 50. Firească și înțeleaptă este deci și datoria noastră, a tuturor, de a asculta sinodul și pe păstorii duhovnicești, pentru că vremurile sunt schimbătoare, dar adevărul Domnului rămâne în veac.