Sofisme şi sofişti

Erorile în argumentare, făcute cu bună ştiinţă şi în scop manipulator, sunt numite sofisme. Încă din Antichitate au fost combătute vehement de marii filosofi, iar cei care foloseau aceste erori voite au fost numiţi sofişti. Aşa apărea celebra lucrare „Organon” a lui Aristotel în care marele gânditor combate sofismele şi stabileşte regulile raţionamentelor logice şi ale argumentării. Deşi au trecut atât de multe secole de atunci, observăm că sofismele sunt prezente şi în comunicarea publică actuală. Se pot identifica nenumărate exemple de sofişti ai vremurilor noastre care manipulează într-un fel sau altul opinia publică şi comit, astfel, tot felul de erori de logică şi de argumentare. Dintre acestea, un anumit tip de sofism ne atrage atenţia în mod special.

Este vorba de sofismele de relevanţă, numite şi ignoratio elenchi, adică acel tip de eroare în care se ignoră premisele adevărate formulate în argumentare, considerate a fi nerelevante pentru concluzie. Cel mai cunoscut sofism din această categorie este argumentum ad hominem, argumentul relativ la persoană sau, cum este bine cunoscut, atacul la persoană. Pare-se că este „argumentul” favorit al multora în dezbaterile din mediul online, facil oricui are un cont pe reţelele sociale, acces la internet şi dorinţa de a se exprima cumva, în orice fel. Am observat nenumărate puncte de vedere venite din partea unor intelectuali, medici, profesori, economişti etc. care au stârnit astfel de atacuri la persoană: „Ăsta e vândut companiilor Big Pharma!”, „Se droga când era student!”, „E cumpărat de bănci!”, „Ăsta a ajuns profesor cu notă mică la titularizare!”, „Eşti un trădător de ţară!”, „Eşti un securist!” etc.

De multe ori, atacul la persoană nu se limitează la a discredita locutorul şi pregătirea intelectuală a acestuia. Deunăzi, un respectat profesor pensionar din Sibiu îşi exprima indignarea faţă de organizarea unui festival într-un parc din oraş, un loc unde cetăţenii ar trebui să se bucure, după opinia domniei sale, de liniştea, frumuseţea naturii şi aerul curat. Zeci de mesaje ofensatorii la adresa profesorului au curs în comentariile venite de la oameni care transmiteau, printre altele, că pensionarii nici nu ar trebui să aibă acces la reţelele sociale pentru că sunt comunişti, învechiţi şi protestele lor strică apele celor care doresc festivaluri prin parcuri.

Aş putea continua cu o listă foarte lungă de exemple de sofisme de tip argumentum ad hominem întâlnite de-a lungul vremii, nu doar în mediul online. Este atât de des întâlnit acest tip de sofism încât mă face să cred că a devenit un soi de combustibil pentru distracţia unor internauţi, pe de-o parte, şi pe de altă parte o dovadă a orgoliilor personale, mai ales că am constatat cu mâhnire că şi mediul şcolar şi cel universitar au fost atinse de această molimă.

Este evident că avem multe de învăţat, la nivel individual şi comunitar, despre cum să dialogăm şi să dezbatem subiecte care ne privesc pe toţi, dacă ne dorim să trăim într-o ţară europeană, democratică, modernă. La fel de evident este faptul că educaţia are principalul rol în formarea acestor deprinderi minime de argumentare şi comunicare, mai ales că programa şcolară conţine discipline cu acest obiectiv. Dar educaţia nu începe la şcoală şi nici nu se termină în şcoală şi, de aceea, cred că trebuie să învăţăm să dialogăm civilizat, să înţelegem ce presupun argumentarea şi contraargumentarea, să ne respectăm interlocutorii, să ne informăm corect şi să lăsăm specialiştii să vorbească pe subiecte în care au un cuvânt de spus. Îmi aduc aminte cât de respectaţi erau preotul, profesorii şi medicul din satul bunicilor mei. Toţi din sat ştiau că sunt oameni cu multă carte şi nu îndrăznea nimeni să-i desconsidere atunci când îşi exprimau opiniile de specialitate sau pe subiecte de interes comunitar. Bunica mea spunea despre oricare dintre ei: „Îi mai diştept dicât mini!”.