Cartea egipteană a morţilor

În cartea egipteană a morţilor stă scris: "Eu nu am adus suferinţă oamenilor, nici nu i-am supus prin constrângere şi bătaie pe cei apropiaţi, nici nu am aşezat nedreptatea pe locul dreptăţii şi nici nu am avut vreo legătură cu cei răi". Nu este oare aceasta o mărturisire, spovedania unui suflet care a căutat mereu să fie drept cu el şi cu ceilalţi, am spune, cu frică de Dumnezeu? Acest text a fost scris în urmă cu 4000 de ani. Cartea egipteană a morţilor este una dintre cele mai fascinante mărturii ale eternului dialog pe care omul îl poartă cu Dumnezeu.

Prin căderea sa în păcat, omenirea s-a îndepărtat de la faţa Domnului. Chiar dacă legătura cu divinitatea nu a fost ştearsă cu desăvârşire, ea s-a estompat, fiind ascunsă sub un văl foarte gros. Păcatul primordial acoperea puterea de înţelegere a oamenilor, care abia mai intuiau realitatea creaţiei lui Dumnezeu. Abia prin jertfa Fiului şi biruinţa Acestuia asupra morţii, omul a fost restaurat, adică Dumnezeu l-a readus într-o stare în care să poată înţelege mai bine realitatea ontologică a existenţei divine, ca premisă a salvării întregii lumi prin El. Legătura cu Dumnezeu a fost o experienţă continuă a omului, chiar dacă acesta sesiza prezenţa Domnului exclusiv pe cale intuitivă. Egiptenii au înţeles că există "ceva" dincolo de moartea trupului, pe care o înţelegeau ca pe trecerea "dincolo". Le lipsea însă noţiunea de pocăinţă, nu aveau cum să o ştie, deoarece pocăinţa, aşa cum o înţelegem şi o practicăm noi astăzi, a fost învăţată prin Iisus Hristos, Mântuitorul Nostru. Egiptenii îşi pregăteau trecerea "dincolo" printr-o "carte", un sul de papirus scris şi pictat, pregătit de scribi, care se ocupau doar cu acest lucru. Cartea era aşezată în morminte. De asemenea, se scriau formule rituale direct pe fâşiile care erau ulterior folosite pentru legarea strânsă a mumiilor. Se credea, şi aici este evidentă forma doar intuitivă a legăturii cu Dumnezeu, că după moarte omul ajunge pe un tărâm periculos, plin de demoni, un veritabil iad. Omul putea să se salveze cu ajutorul diferitelor formule rituale şi prin enumerarea păcatelor pe care nu le-a făcut. Aşa se putea obţine starea de nemurire. Interesant este faptul că omul încerca abia după moarte să atingă viaţa veşnică, strădania către desăvârşire şi nemurire fiind năzuinţa celor care se aflau deja "dincolo". Mai mult, mărturisirea păcatelor este o formulă rituală interzisă celor în viaţă, ea fiind ştiută doar de preoţi şi scribi. Omului îi lipsea discernământul faptelor bune, cele iubite de Dumnezeu, nu avea idealul unei vieţi curate, ca prim pas către mântuire şi implicit către nemurire. Mărturisirea de credinţă din cartea egipteană a morţilor este negativă, adică omul mărturiseşte ceea ce n-a făcut. Păcatele săvârşite sunt trecute cu vederea, lăsate deoparte, fără a exista preocuparea de a le analiza împreună cu duhovnicul, pentru a nu le mai repeta.

Prin spovedanie şi pocăinţă, prin mărturisirea păcatelor săvârşite, păşim pe calea adevărată care ne duce către mântuire. Nu ceea ce n-am făcut este important, ci ceea ce am greşit cu gândul şi cu fapta este relevant pentru dezvoltarea noastră duhovnicească. Vremea spovedaniei este cea a autoanalizei şi a realităţilor privite în faţă, a dialogului cu Dumnezeu prin intermediul duhovnicului. Faţă de vechii egipteni, noi avem privilegiul imens al împăcării sub semnul lui Hristos cel Înviat. El ne-a redeschis calea dreptei învăţături către Judecata de Apoi prin care ne vom reaşeza acolo unde Dumnezeu dorea să fim. Însă exemplul vechilor egipteni, care s-au străduit atâta pentru a găsi o cale către Dumnezeu, trebuie să fie un exemplu pentru fiecare dintre noi. Ei căutau cu adevărat adevărul!

Axioma lui Descartes "cogito ergo sum" poate fi considerată ca incompletă. Evident, omul se îmbogăţeşte spiritual prin darul primit de la Dumnezeu de a putea cugeta asupra existenţei sale. Dar el nu este complet doar prin cugetare, deci prin începutul, unui proces de cunoaştere, ce ne deschide sufletul către Dumnezeu. Autodeterminarea subînţelesă din formularea carteziană este începutul şi nu sfârşitul. Cine se va mulţumi cu conştientizarea propriei existenţe păcătuieşte prin superficialitate. E ca şi cum înţelegem că suntem fiinţele iubite ale Domnului, care ne oferă posibilitatea mântuirii, dar nu întreprindem nimic pentru a răspunde chemării Lui. Suntem ca acela care priveşte grânele de pe câmp, dar nu se apucă niciodată de seceriş. Omul adevărat completează puterea cugetării prin acţiune concretă, prin rugăciune şi fapte bune, prin prezenţă în Biserică şi prin asumarea vieţii creştine.

Doar aşa putem continua fiorul duhovnicesc trăit în noaptea Sfintei Învieri. Şi numai aşa putem afirma că suntem mereu pregătiţi să-L primim pe Domnul, fără frică, ci dimpotrivă, în certitudinea că apropierea de El, în Împărăţia Sa, va fi definitivă.