Ce înseamnă a fi bogat?

Puţine atribute ce definesc statutul unei persoane pot fi mai incitante şi mai ambigue decât bogăţia. Cine este considerat bogat într-o comunitate abia se poate încadra în clasa de mijloc, dacă se raportează la un alt mediu social. Iar un modest ocupant al ultimului loc din clasamentul Forbes ar putea hrăni visurile de bunăstare a generaţii întregi de oameni simpli, remuneraţi lunar cu o leafă obişnuită.

Dacă bogăţia ar însemna doar a deţine anumite bunuri, probabil că nu ar constitui un motiv de meditaţie atât de des invocat în scrierile Părinţilor Bisericii. Într-o scrisoare păstrată de la Sfântul Ambrozie al Milanului (secolul al IV-lea), din care prezentăm în continuare un fragment, problema bogăţiei este analizată dintr-o perspectivă mai puţin obişnuită. Fără a se lansa în ditirambi acuzatori la adresa bogaţilor, înţeleptul episcop al Milanului lansează o provocare, stabilind totodată un principiu: bogăţia autentică este doar aceea pe care nici timpul, nici spaţiul nu o condiţionează în vreun fel şi care poate dăinui în veşnicie.

Cu adevărat bogat este cel ce poate părea bogat în faţa lui Dumnezeu, înaintea Căruia pământul este mic, lumea însăşi este îngustă. Numai pe acela Dumnezeu îl ştie bogat, care este bogat în veşnicie, care strânge nu roadele bogaţilor, ci pe ale virtuţilor. Dar cine este bogat înaintea lui Dumnezeu, dacă nu duhul blând şi liniştit, care niciodată nu se strică? Oare nu ţi se pare bogat cel ce are pacea sufletului, tihna liniştii, nedorind nimic, nefiind zguduit de nici o furtună a patimilor, cel care nu se scârbeşte de cele vechi şi nu caută cele noi, care nu este în neîntreruptă dorinţă - pricini care fac pe om să se simtă sărac în mijlocul celor mai bogaţi?

Bogată cu adevărat este acea pace care covârşeşte orice minte (Filip. 4, 7). Bogată este pacea, bogată este blândeţea, bogată este credinţa. „Cel credincios are ca avere toată lumea“ (Înt. Sir. 6, 14-15). Bogată este simplitatea; căci există şi o bogăţie a simplităţii, care nimic nu descoase, nimic nu socoteşte contrafăcut, nimic sub bănuială sau înşelăciune, ci se întemeiază pe simţământul cel mai curat.

Bogată este bunătatea, şi cel ce o are se găseşte în bogăţiile moştenirii cereşti. Dar să ne folosim de exemple din Scriptură: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Să nu dispreţuieşti certarea Celui Atotputernic... în timp de foamete va scăpa de la moarte; şi în bătălie de primejdia săbiei. Vei fi la adăpost de biciul bârfelii. Fiarele pământului vor trăi cu tine în pace şi vei şti că în pace va fi casa ta“ (Iov 5, 17-24)... Îmblânzind viciile şi patimile acestui trup, fiindcă ele sunt duşmanii sufletului, îţi vor fi sălaşele tale fără tulburare, casa fără stricăciune, semănătura fără uscăciune, urmaşii ca mirosul unei holde bogate, înmormântarea ca un seceriş. Iar când alţii îşi socotesc lipsurile lor, grămada ta de grâu bine copt este dusă în hambarele cereşti.

Simţul măsurii, mai de preţ decât bogăţia

Cel drept întotdeauna dă cu împrumut, iar cel nedrept duce lipsă. El dă cu împrumut dreptate, dă cu împrumut învăţăturile lui Dumnezeu celor săraci şi lipsiţi. Iar cel neînţelept n-are nici ceea ce i se pare că are. Îl socoţi oare avut pe cel ce zi şi noapte, culcat pe comoara sa, este ros de necruţătorul vierme al zgârceniei? Unul ca acesta se simte lipsit şi, dacă pare altora bogat, pentru sine este sărac; fiindcă nu se foloseşte de ceea ce are, fiindcă doreşte mereu alte avuţii, îşi însuşeşte prin jaf altele. Iar unde nu există o măsură a dorinţei, care este roada avuţiei? Nu e bogat cel ce nu poate lua cu el de aici ceea ce are; fiindcă nu este al nostru, ci străin de noi ceea ce rămâne aici.

Bogat a fost Enoh, care a luat cu sine ceea ce a avut (Fac. 5, 21) şi toate roadele bunătăţii sale le-a depus în hambarele cereşti. El de aceea „a fost răpit, pentru ca răutatea să nu-i schimbe inima“ (Înţ. Sol. 4, 11). Bogat a fost Ilie, care a dus comorile virtuţilor sale cu un car de foc în sălaşele văzduhului (IV Regi 2, 11). Şi totuşi el a lăsat moştenitorului bogăţii însemnate, care să nu se piardă. Cine ar fi zis că acesta este sărac atunci când, lipsit de hrana zilnică, a fost trimis la o văduvă să fie hrănit de ea, când la glasul lui cerul se închidea şi se deschidea, când la cuvântul lui, timp de trei ani, făina din vas şi untdelemnul din urcior n-au lipsit, ci au priso-sit, deşi folosinţa lor nu era mică, ci mai mare (III Regi 17, 9)? Cine ar fi zis că este sărac acela la a cărui voinţă cobora focul din cer (IV Regi 1, 14), pe care nu-l opreau râuri netrecute de alţii, ci se întorceau către izvorul lor, pentru ca profetul să treacă peste ele ca pe uscat (IV Regi 2, 8).

Istoria veche istoriseşte (III Regi 21, 1) că erau doi vecini: regele Ahab şi săracul Nabot; pe care din aceştia îl credem mai sărac sau mai bogat? Cel înzestrat cu puterea regală, nesătul de avere şi poftind din ce în ce mai multe bogăţii, a dorit mica viişoară a celui sărac, care, dispreţuind în sufletul său aurul regilor şi comorile împăraţilor, era mulţumit cu viţele sale. Oare nu pare mai bogat acesta, mai degrabă rege acesta, căruia îi prisosea micul său avut, care-şi cârmuia dorinţele nepoftind nimic străin? Nu este, dimpotrivă, sărac cel căruia aurul lui i se părea puţin, în schimb socotea de mare preţ acei câţiva butuci de viţă ai veci-nului? Iată de ce bogatul este totuşi foarte lipsit; pentru ca bogăţia înghiţită pe nedrept până la urmă o varsă din pântece (Iov 20, 15), iar rădăcina celor drepţi precum curmalul înfloreşte (Ps. 91, 13) şi îşi dă rodul său (Pilde 12, 12).

Nimic nu este mai bogat decât starea sufletească a înţeleptului

Oare nu e mai lipsit decât un sărac cel care trece ca o umbră? (Ps. 142, 4). Cel nelegiuit azi tresaltă, dar mâine nu va mai fi, şi locul în care a fost nu se va mai găsi (Ps. 36, 35-36). Ce înseamnă, aşadar, a fi bogat, dacă nu a avea cu prisosinţă? Dar cum are cu prisosinţă cel chircit la inimă? Iar cel cu inima chir-cită se simte şi strâmtorat. Dar există prisosinţă în strâmtorări? Aşadar cel ce n-are cu prisosinţă nu este bogat. De aceea bine a zis David: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit“ (Ps. 33, 11), fiindcă deşi ei au comorile Scripturilor cereşti, sunt săraci dacă nu înţeleg şi flămânzesc, dacă n-au gustat nimic din hrana harului duhovnicesc.

Aşadar, nimic nu este mai bogat decât starea sufletească a înţeleptului, nimic mai sărac decât aceea a neînţeleptului. Căci de vreme ce a săracilor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3), ce poate fi mai bogat? De aceea strălucite sunt cuvintele Apostolului care zice: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu" (Rom. 11, 33). Strălucite sunt şi cuvintele lui David, care zicea că în calea mărturiilor cereşti s-a desfătat ca de toată bogăţia (Ps. 118, 14). La fel şi Moise, care zice: „Neftali, tu, cel sătul de bunăvoinţă“ (Deut. 33, 23). Neftali în tălmăcire înseamnă belşug, îndestulare. Acolo este, aşadar, belşugul, unde este saţiul. Acolo, însă, unde există foamea poftelor, dorinţa niciodată sătulă, acolo este sărăcie. Dar fiindcă dorinţa de bani şi de lumea aceasta n-are saţiu, de aceea a adăugat: „Şi plin de binecuvântarea Domnului" (Deut. 33, 23). Potrivit acestora, Petru a spus că podoaba femeilor nu este în aur, argint şi îmbrăcăminte, ci în omul ascuns şi tainic al inimii (I Petru 3, 3-4). De aceea nimeni să nu uite de cultivarea evlaviei, podoaba harului, moştenirea vieţii veşnice. (Sfântul Ambrozie, Scrisori, în Colecţia P.S.B., vol. 53, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994)