Ce înseamnă o „teologie a religiei“?

Teologia religiei presupune o tematizare teologică a religiei/religiilor, făcute pe temeiul, în cadrul şi din perspectiva unei anumite religii. Aspecte legate de această abordare apar deja în Vechiul şi Noul Testament, iar mai apoi la apologeţii creştini din primele veacuri, cum ar fi Sf. Justin Martirul şi Filosoful şi, cu mult mai târziu, la Toma dâAquino sau Nicolaus Cusanus. E adevărat, însă, că abia în secolul al XX-lea se ajunge la configurarea unei teologii sistematice şi fundamentale a religiilor, pe de o parte sub impactul profilării Ştiinţei empirice a religiilor, iar pe de altă parte datorită confruntării şi întâlnirii concrete cu religiile necreştine.

„Cea mai puternică şi cea mai completă revelaţie a forţei religioase“

Lucrările de teologie a religiilor pot avea, de pildă, un caracter apologetic, dogmatic, hermeneutic, critic sau practic. Ca finalitate, îşi pot propune să apere sau să fundamenteze caracterul de religie absolută al creştinismului, să confirme identitatea şi integritatea credinţei creştine şi să scoată în evidenţă adevărul creştin vizavi de celelalte religii. Însă, la fel de bine se pot concentra pe ceea ce diversele mari religii au în comun, pe ceea ce le uneşte şi le motivează spre dialog şi conlucrare, ajutându-i totodată pe creştini să înveţe cum să se poziţioneze în relaţia lor cu celelalte comunităţi religioase.

În cursul secolului al XX-lea, în general, reflecţia în domeniul teologiei religiilor s-a format în trei etape şi a evoluat în trei direcţii, şi anume o teologie a istoriei religiilor, una a istoriei mântuirii şi o ultima a teologiei pluraliste a religiilor. Începuturile teologiei istoriei religiilor se leagă de numele teologului şi filosofului religiei Ernst Troeltsch, mai precis de lucrarea sa „Die Absolutheit des Christentums und die Religionsgeschichte“ (Supremaţia creştinismului şi istoria religiilor, Tübingen, 1902). În istoria religiilor, el configurează o tendinţă generală spre spiritualizare, personalizare, moralizare şi individualizare. Pornind de la această premisă, el descoperă în creştinism „cea mai puternică şi cea mai completă revelaţie a forţei religioase“ de care poate dispune o religie personalistă. În opinia lui Troeltsch, ca religie profetică a mântuirii, creştinismul reprezintă nu doar apogeul, ci şi punctul de convergenţă a tuturor direcţiilor în care a evoluat religia, motiv pentru care, în comparaţie cu toate celelalte, poate fi considerat o sinteză şi o deschidere spre un nou orizont al vieţii. Mai târziu, într-o altă lucrare, avea să manifeste o atitudine mai deschisă spre celelalte religii, subliniind că, aşa cum creştinismul şi-a lăsat amprenta asupra culturii europene şi americane, tot la fel alte religii au făcut-o asupra propriilor spaţii culturale.

„Creştini anonimi“

Mergând pe aceeaşi linie, un alt teolog şi filosof al religiei, Paul Tillich, scoate în evidenţă două tipuri de religie şi face o distincţie clară între religiile care pun accent pe dimensiunea etico-socială şi cele orientate preponderent spre mistică. În concepţia sa, însă, nici o religie nu poate fi una plină de viaţă, fără aceste două elemente, chiar dacă în cele care îşi au originea în India predomină elementul mistic, iar în cele care vin dinspre Israel cel etico-social. El afirmă, pe de altă parte, că singurul criteriu de evaluare teologică a altor religii este hristologia, care conferă o semnificaţie universală prezenţei lui Iisus Hristos în viaţa lumii. Mesajul Mântuitorului Hristos, în opinia sa, este „centrul unificator, în care sunt unite toate religiile, dacă au recunoscut criteriul Noii Existenţe apărute în Hristos“.

În acelaşi context, în teoria sa asupra ştiinţei, Wolfahrt Pannenberg de la München reprezintă teza conform căreia teologia ar trebui înţeleasă ca ştiinţă a religiei şi, în cele din urmă, abordată ca teologie a religiei şi religiilor. În viziunea lui Pannenberg, teologia religiilor ca disciplină fundamentală a teologiei are misiunea filosofico-religioasă să dezvolte în principal noţiunea generală de religie şi să aducă în prim-plan reflecţia despre Dumnezeu. Cu privire la religiile necreştine, el subliniază că religiile n-ar fi doar căi diferite de acces spre Dumnezeu, spre realitatea ultimă, ci şi că această Realitate este articulată de acestea, de cele mai multe ori diferit şi contradictoriu. În opinia sa, pretenţia creştinilor de a fi posesorii adevărului absolut implică faptul că mântuirea tuturor oamenilor se realizează în Hristos. Tot el subliniază că în relaţia creştinismului cu religiile necreştine se regăsesc puncte de vedere exclusiviste, inclusiviste, dar şi pluraliste.

A doua direcţie în teologia religiilor, respectiv teologia istoriei mântuirii e reprezentată, în primul rând, de marele teolog catolic Karl Rahner. El îşi formulează reflecţiile în cadrul antropologiei şi teologiei sale transcendentale. Pornind de la ideea că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Tim. 2, 4), Rahner trage concluzia că harul lui Dumnezeu reprezintă o „ofertă“ destinată tuturor oamenilor, din toate locurile şi timpurile. Pentru a sublinia posibilitatea mântuirii necreştinilor din perspectiva Dogmaticii creştine, el lansează conceptul de „creştini anonimi“ sau „creştinism anonim“. Acesta îi vizează pe oamenii care, fără voia lor, nu aparţin Bisericii. „Credinţa anonimă“ e practicată în religiile necreştine, acolo unde cineva poate realiza o legătură reală, pozitivă cu Dumnezeu. Potrivit lui Rahner, religiile necreştine respective trebuie să poarte în sine un fel de „momente supranaturale şi harice, iar în experierea lor omul precreştin... ar putea avea parte de harul lui Dumnezeu“.

„Cotitura copernicană“

Un alt reprezentant al acestei direcţii de cercetare, alături de Rahner, este Heinz Robert Schlette, care în 1964 a adus în spaţiul german al discuţiilor denumirea de „Teologie a religiilor“, explicând religiile ca pe o „temă a teologiei“ şi reflectând asupra sensului şi poziţiei religiilor în istoria mântuirii. El subliniază că religiile necreştine sunt „căi obişnuite“ spre mântuire, spre deosebire de „calea supranaturală“, „specială“, care este în Hristos şi în Biserică.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, sub impactul tot mai mare al societăţii multireligioase şi dialogului interreligios, s-a configurat cea de-a treia şi ultima direcţie de cercetare, şi anume o teologie pluralistă a religiilor. „Pionierul“ acestei forme de cercetare este canadianul Wilfred Cantwel Smith, reprezentant al Ştiinţei religiilor. În viziunea sa, misiunea Istoriei religiilor este de a prezenta credinţa (faith), în calitatea ei de categorie şi calitate umană universală, drept centru comun al tuturor tradiţiilor religioase, ca şi de a interpreta aceste tradiţii ca pe diferite conceptualizări ale existenţei umane. Scopul pe care şi-l propune este, totodată, dezvoltarea unei „teologii globale“, o linie pe care merge, de altfel, şi teologul catolic german Hans Küng. Această teologie trebuie să ţină seama de pluralitatea şi diversitatea credinţelor religioase, conducând la o sinteză intelectuală a acestora, prin care să fie confirmată „unitatea sau coerenţa istoriei religioase a umanităţii“.

Cel mai important teoretician al teologiei pluraliste a religiei este teologul şi filosoful englez al religiei John Hick, care în anii â70 ai secolului trecut a propus o „cotitură copernicană“ în interpretarea pe care teologia creştină o face religiilor necreştine. Hick produce această schimbare în lucrarea sa „God and the Univers of Faiths“ (Dumnezeu şi universul credinţelor), apărută la Londra, în anul 1973, în care el propune o nouă hartă a universului, credinţelor religioase. În concepţia sa, în spatele tuturor religiilor se află o Realitate ultimă, Dumnezeu, care apare într-un mod diferit în atât de diversele religii şi sisteme religioase. Dacă la început Hick desemnează această ultimă Realitate în toate religiile ca „Dumnezeu“, după aceea renunţă la această conceptualizare teistă, încercând o nivelare a tradiţiilor non-teiste în cadrul istoriei religiilor, şi vorbeşte despre „Unul veşnic“ (Eternal One), despre „Realitatea ultimă“ (Ultimate Reality), respectiv despre „Cel real“ (The Real), aşa cum rezultă din lucrarea sa intitulată „An Interpretation of Religion. Human Response to the Transcendent“, apărută la Londra în anul 1989.

Unitatea în diversitate

În fine, nu în cele din urmă, Paul Knitter ne prezintă un bilanţ intermediar, puţin după mijlocul secolului trecut, al teologiei pluraliste. În atitudinea teologiei creştine faţă de religiile necreştine, el prezintă o evoluţie care conduce de la o poziţie exclusivistă, apoi una inclusivistă, ajungând finalmente la una pluralistă. Şi el porneşte de la premisa realităţii pluralismului religios, în care el vede totodată necesitatea şi posibilitatea unei noi viziuni asupra unităţii religioase. În concepţia sa, aceasta ar putea fi conferită de un pluralism unificator, care vizează unitatea în diversitate, fără nici un fel de conotaţii sincretiste sau imperialiste. E vorba de o formă de coexistenţă religioasă universală, care nu exclude în nici un fel apartenenţa la propria religie, cât mai ales o protejează şi o face mai puternică.