De cum te urci pe ferry- boat-ul care pleacă din Ouranopoli spre Dafne, principalul port al Athosului, simți că pătrunzi într-un alt timp. Iar când pui piciorul pe cheiul tocit și respiri aerul Sfântului Munte
Cel dintâi
Pe soleea care înalţă Altarul mai presus de tot şi de toate, preotul liturghisitor rosteşte cea mai frumoasă rugăciune a Ortodoxiei, care precedă momentul mult aşteptat, acela de a dărui oamenilor dumnezeiasca Împărtăşanie. Rugăciunea este o mărturisire de credinţă şi de smerenie, de cerere neîncetată a iertării păcatelor, a învrednicirii celor nevrednici, a tămăduirii celor aflaţi în neputinţe şi a dobândirii vieţii celei de veci. Profunzimea acestei rugăciuni constă în repetabilitatea ei liturgică, fapt care dezvoltă în sufletul credincioşilor, dar mai ales al preotului, acel sentiment de smerenie vindecătoare de toată patima, acea stare de micime a omului în faţa lui Hristos, prezent în chip euharistic în mâinile preoţilor, spre sfinţirea lor şi a întregii lumi. Acest chip de smerenie adâncă descurajează orice formă de manifestare a mândriei, fiindcă sunt nevoit să spun că cel dintâi dintre toţi păcătoşii pământului eu sunt şi că nimeni altcineva nu este mai nevrednic decât mine.
Această poziţie de prim păcătos revelată Sfântului Apostol Pavel s-a transmis până astăzi tututor creştinilor, fără excepţie, căci cine ar îndrăzni să se apropie cu demnitate, fără de frică şi de ruşine de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, se osândeşte negreşit şi va fi smerit prin încercări nebănuite, pentru că nu a iubit umilinţa aducătoare de fapte duhovniceşti. Expresia cel dintâi nu lasă loc interpretărilor filozofice, ci provoacă eul la plecăciune sinceră, la recunoaşterea mulţimii păcatelor săvârşite şi la înţelegerea că fără de smerenie nu se poate tinde către Dumnezeu. Cuvântul acesta naşte o stare sufletească, prin care toţi cei care-l rostesc se aşază în chip smerit, ca fiind cel păcătos, nu cel mântuit sau moştean al Împărăţiei cerurilor. Practic, se insistă neîncetat, până la mormânt, cu această smerită mărturisire, dând naştere unui dinamism al poziţionării între păcătoşi şi nicidecum al aşezării între sfinţi. Acesta e duhul celei mai cunoscute rugăciuni euharistice, care nu te lasă să crezi că eşti fără de prihană, curat, neîntinat, atotştiitor, cunoscător al tainelor cereşti etc. În acest context nu există ceartă, ci doar accentuarea silabelor, că cel dintâi dintre toţii oamenii săvârşitori de păcate eu sunt.
Nu se acceptă ca cineva să fie înaintea celui ce rosteşte cu gând smerit şi curat această formă unică de deşertare lăuntrică şi de asemănare cu cei fără de lege, cu cei de jos, adică cu cei care cer marea şi bogata milă dumnezeiască. Numai de aici, din smerita cugetare, din cele mai de jos ale sufletului, din dezgolirea totală de firea alterată de mândrie şi intrată în putrefacţia nevindecării de supremul eu, se poate striga cu strigăt de mântuire pentru a nu deveni povară chinuitoare din care se naşte suflet chinuit, legat în obezi, dezgolit, bolnav, însetat şi flămând.
Neacceptarea acestei rugăciuni duce la căderea în ispita aceea a ucenicilor, care cereau întâietate în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care au primit cuvânt mustrător: Nu ştiţi ce cereţi, fapt care nu zideşte spiritual, ci necesită urgent o pocăinţă a păcatelor, cu conştientizarea deplină a actului săvârşit la scaunul spovedaniei. Aici se înlătură o altă meteahnă a firii umane căzute, şi anume judecata aproapelui, ca fiind mereu vinovat şi săvârşitor de fapte vrednice de pedeapsă, îmbrăţişând conştient rugăciunea fariseului, cea prăpăstioasă şi păgubitoare de suflet.
Numai înţelegând această scurtă, dar profundă rugăciune omul modern va realiza ce s-a întâmplat cu adevărat în vremea aceea, când Hristos Domnul S-a smerit pe Sine în chipul cel mai adânc cu putinţă, precum, prin virtutea smereniei, mii de oameni au devenit vieţuitori în crăpăturile pământului, în peşteri, în locuri pustii şi fără de apă, sihăstrindu-se şi smerindu-se pentru iubirea de Dumnezeu.