Criza culturii şi cultura… crizei

Despre criza culturii s-a scris mult, dar consensul necesar unei acţiuni este departe, dată fiind inerenta încărcătură de subiectivitate proprie omului când e nevoit să iasă din propriul ego. Firească între nişte limite, această subiectivitate devine oncogenă pentru impetuosul individualism ce reuşeşte, iarăşi paradoxal, să distrugă individul, declanşând un război al tuturor împotriva tuturor. Criza a fost intuită încă de Friedrich Nietzsche, care o explica prin specificul Europei - o cultură intelectuală gravitând în jurul convingerii raţionalităţii lumii şi a raţiunii ca singura călăuză în acţiune. La noi, Mircea Maliţa argumentează convingător că sursa crizei e în mintea omului şi tot acolo e şi rezolvarea, după o lege ignorată a naturii care acolo unde a pus boala pune şi leacul.

Concept deschis, criza semnifică momentul critic culminant dintr-un proces evolutiv ce poate duce spre o rezolvare favorabilă sau nefavorabilă, provocând judecata şi punând la încercare libertatea ca responsabilitate asumată. Actuala criză e agravată de dinamica alertă a schimbărilor ce tinde să depăşească puterea de percepţie a omului (o cultură a schimbării ce ajunge la malformaţii de tipul schimbării de dragul schimbării) şi de riscurile globalizării. În această idee, desluşitoare mi-a părut cartea "Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi" a lui Roger Scruton, un demers arheologic, în efortul sincer de a cerceta sensurile tradiţiei şi tendinţelor culturii contemporane. O precizare: expresia "pentru oameni inteligenţi" nu e una comercială şi nici pentru a-l flata pe cititor, ci una de principiu - cultura nu poate fi apărată în faţa celor fără de cultură. De la început, gânditorul englez afirmă: "Cultura are un temei religios… Rostul faptului de a fi cultivat nu poate fi explicat, în cele din urmă, fără referire la natura şi valoarea religiei" şi ceva mai departe "judecata este miezul religiei" din care derivă responsabilitatea. Într-o subtilă analiză a "culturii comune" demonstrează cum religia "nu este doar un sistem de credinţă, ci şi un criteriu care determină cine e şi cine nu e membru al comunităţii", e o metodă paşnică ce "uneşte membrii prezenţi prin aceea că îi închină trecutului şi viitorului comunităţii". Cu iluminismul se face o primă ruptură, urmată de altele, individul putând deveni membru al comunităţii printr-o alegere liberă, într-un prezent suspendat, situat la începutul procesului de "dezvrăjire a lumii", resimţit azi ca o frustrare dramatică. Credinţa, "sursă de înţelepciune practică", intră în derivă şi, simptomatic, apar primele preocupări teoretice pentru cultură. Omul are în bagajul său genetic simţul sacrului, aşa că îndepărtarea de el a generat malformaţii spirituale şi după ce s-a "decretat" (!?) că "Dumnezeu a murit" şi "totul e permis" (şi aşa pare), a pornit a-şi face idoli, închinându-se lor.

Sub semnul cantitativului, după o expresie a lui Rene Guénon, prevestitor al sfârşitului unei lumi, omul devine surd la cuvântul lui Dumnezeu, apare neîncrederea ce evoluează spre "etică a suspiciunii". El se simte singur şi străin în lumea pe care a făcut-o; o lume care parcă-l goleşte de fiinţă, unde omul nu mai este nume, ci doar o cifră ce abia spune: "nu vreau să fiu epsilon!". Procesul de secularizare a dus treptat la o erodare a valorilor, convertite în "marfă", cu un preţ negociabil, iar banul, viţelul de aur al contemporaneităţii, încearcă să dea o unitate ce repede îşi arată ravagiile. Singurătatea, într-o lume care se urâţeşte, naşte, scrie O. Clément, răutate care se amplifică folosind cele mai noi tehnologii. Tehnologia în sine, deosebit de folositoare ca mijloc, tinde să devină un idol care îşi devorează pe nesimţite închinătorii. Străin în lumea reală, omul se refugiază în spaţiul virtual, unde timpul e real (interesant, nu vorbim de timp virtual!), trăindu-şi clipa, strivită între un trecut ignorat sau uitat şi "viitorii posibili" tocmai buni pentru rătăcire. Unul dintre ei este acela în care omul nu va involua spre condiţia de animal care se supune legilor firii, ci de zombi. Aşa se promovează o cultură pernicioasă a crizei în care canalele mass-media în principal, dar nu numai, împing omul într-un vârtej din care cu greu mai poate ieşi. De dragul ratingului se ignoră cu vinovăţie principiul după care nu poţi dori decât ceea ce cunoşti.

Interesant de observat că singurătatea omului a făcut necesară "socializarea", apariţia reţelelor de socializare, amintind omului că este (totuşi!) fiinţă socială. Unitatea lor este una de interese şi mijloace, nu de scop, în sensul cuvintelor lui Kant, după care omul trebuie să fie lui însuşi totdeauna scop şi niciodată mijloc. Sunt un paliativ, cu cele bune şi mai puţin bune ale sale, pentru ceea ce reprezintă cu adevărat o comunitate a cărei unitate se naşte şi se dezvoltă urmărind un scop, având ca liant credinţa şi mijloc măsura (est modus in rebus). Încotro să ne îndreptăm, când, vorba unui poet, viitorul ne pare pierdut? O întoarcere ca o înaintemergere spre înalturi - întoarcerea la Dumnezeu, care, în nesfârşita-I iubire, ne aşteaptă ca pe fiul cel rătăcitor. O putem face prin rugăciune, reînnoind legătura cu Cel care ne-a făcut "după chipul şi asemănarea sa" şi pe care Hristos ne-a învăţat cum să-L numim Tatăl nostru. Astfel, comunicarea se face o intrare în comuniune cu Creatorul celor văzute şi nevăzute şi, deopotrivă, cu semenii noştri într-o unitate prielnică afirmării unicităţii fiecăruia. Mai toţi ştim rugăciunea pe dinafară, dar câţi o fac dinlăuntrul cel mai adânc al fiinţei noastre unde se ascunde stropul de lumină din Lumina cea nepieritoare, unde "acum-ul" este cel al veşniciei? Chiar din primele cuvinte aflăm un mijloc şi o "măsură", pentru a o putea rosti "cu îndrăznire fără de osândă". Şi ce poate fi mai demn pentru om decât să sfinţească numele Celui care "toate cu înţelepciune le-a făcut", să facă voia Lui aşa cum se face în cer?

Să-şi piardă omul astfel libertatea, când luptă pentru drepturile sale, ignorând datoriile şi responsabilităţile? Sfântul Maxim Mărturisitorul încredinţează că "un om este cu adevărat liber, atunci când acceptă să devină rob al lui Dumnezeu". Avem pildă şi ajutor prisositor pe Maica Domnului, care, înălţându-se la cer, la Fiul ei dumnezeiesc, rămâne cu noi de-a pururi Maică iubitoare.