Cu grilaju’n cimitir

Expresia empirică a sentimentului proprietăţii private la români, înainte de Revoluţie, era gardul din jurul mormântului. O altă manifestare a aceluiaşi spirit era, înainte de â89, faimoasa grădină de zarzavaturi din faţa blocului, împrejmuită cu aceleaşi garduri sinistre. Fabricat din beton, din sârmă, din fier forjat sau din orice alt material care se putea constitui cumva într-o barieră, gardul din cimitir era, orice s-ar spune, un "semn" în sensul dat de Fenomenologie cuvântului: el indica, într-un înţeles mai adânc, nevoia profund umană a delimitării spaţiului privat de cel public, nevoia intimităţii. Cum aşa ceva nu era posibil în comunism, spiritul oprimat a produs, involuntar, o metaforă a refulării ale cărei inconveniente se resimt până astăzi: cimitirele noastre n-au nici o formă, mormintele sunt îngrămădite şi niciodată nu ştii unde anume trebuie să duci buchetul de flori cumpărat de la taraba de resort de la intrare.

E imposibil să nu ne gândim, pentru nevoile contrastului, la spaţiile aerisite, cu peluza tunsă "british", mereu verde, din cimitirele americane: tărâmul unde proprietatea privată e la ea acasă, chiar dacă ideea acesteia s-a născut tot pe bătrânul continent. Sau, dacă vrem să optăm pentru o imagine mai puţin morbidă, putem vizualiza frumoasele cartiere de vile din apropierea marilor oraşe unde conceptul de "gard" pare că nu s-a inventat. Definiţia libertăţii mele care nu trebuie să lezeze în nici un fel libertatea şi intimitatea celorlalţi şi-a găsit parcă peste Ocean întruchiparea perfectă.

Dar, mi se va spune, asta s-a întâmplat la noi în trecut. Tendinţele s-au schimbat, oamenii au început măcar să-şi miroasă spaţiul personal, dacă nu să-l exalte punându-l în valoare astfel încât şi ceilalţi să se poată bucura de el. Ceea ce am văzut însă zilele trecute în Bucureşti mi se pare că infirmă această constatare cu vârf şi îndesat. O serioasă campanie de îngrădire a spaţiilor verzi din Capitală a debutat cu ceva timp în urmă, transformând chipul şi aşa schimonosit arhitectural al oraşului într-un depozit de zăbrele hidoase. Le-aţi văzut cu toţii în jurul blocurilor, în parcuri, de-a lungul trotuarelor, în jurul copacilor. Aproape că nu e loc verde în Bucureşti unde să nu se fi montat, insidios ca un coşmar, un gard des din sârmă oţelită. Pretexte pentru existenţa lor se pot găsi. De la nevoia de a ocroti vegetaţia şi până la nesimţirea trecătorilor care îşi fac drum taman prin parcela de clorofilă a unui cartier, motivaţiile acoperă tot spectrul autojustificărilor posibile. Realitatea este că, la umbra unor scopuri "nobile", colcăie şi aici viermii afacerilor dubioase. Efectele secundare pot fi oricând justificate prin prelegeri docte despre nevoile cetăţenilor şi ale urbei pentru că, de fapt, pe nimeni nu deranjează gardurile din moment ce până şi efigia lumii de apoi, cimitirul, este sugrumată de ştreanguri de zăbrele sau beton.

Colac peste pupăză, pe la intersecţii, în mijlocul drumului, au început să răsară peisaje care mai de care mai exotice, oaze strămutate direct din Sahara cu palmieri de plastic şi porticuri de iederă luminate cu beculeţe de Crăciun în toiul verii, copaci din sârmă pe care au fost înfăşurate ghirlande multicolore, toate amprentate local cu nelipsitele panseluţe.

Ne-ar trebui, la ora actuală, voinţe prevăzute cu maxilare de reptile preistorice pentru a muşca din fierătaniile care ne îngrădesc reprezentarea ambientului. Cert e că nu prea ne pasă, că pe români îi doare-n cot de aerul pe care-l respiră şi de imaginile dezolante cu care se autoinfestează. Mereu sunt alte treburi de făcut, întotdeauna mai e un mormânt de cimentat, o parcelă cu bălării de închis cu sârmă ghimpată, un arbore de magnolia de izolat.

Încet, încet, Bucureştiul va arăta ca o grădină zoologică peste care se va aşterne, resemnată, liniştea de fier a puşcăriilor. Şi nimănui nu-i pasă.