De la Atlantida la Ararat

Unul dintre domeniile în care adjectivul „ecumenic“ are, principial, doar conotaţii pozitive este acela al artelor. Sub raport spiritual şi moral, vocaţia artelor şi, în speţă, a cinematografului este, prin excelenţă, ecumenică. De aceea, înscrierea în palmaresurile celor mai reprezentative festivaluri de film a premiilor ecumenice arată importanţa coordonatei morale şi, subsidiar, religioase a cinematografului. De peste patru decenii, juriile ecumenice internaţionale au conturat o direcţie a „cinematografului valorilor ziditoare“, devenită tot mai preţioasă pe măsura plonjării abrupte a artelor văzului în vârtejul demitizărilor, al fracturismelor, al destructurării. Iar dacă acum vreo două-trei decenii doar festivalurile mari se bucurau de prezenţa unor astfel de jurii, în ultimii ani mai multe forumuri cinematografice „de gabarit mijlociu“ aduc printre normele de evaluare a produselor filmice şi pe aceea moral-religioasă. Festivalul Internaţional de la Cottbus este unul dintre acestea.

Cottbusul este un orăşel din regiunea Brandenburg; numele lui este legat de o echipă de fotbal şi un festival de film. Este, se spune, unul din oraşele cele mai „curate ecologic“ ale Germaniei. De 19 ani, burgul est-german găzduieşte cel mai reprezentativ festival de cinema dedicat ţărilor europene din fostul bloc comunist. Anul acesta, festivalul a coincis cu aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment cu o mare încărcătură simbolică, văzut (mai ales în Occident) ca actul de naştere a Europei Unite. Şi, cum ideea (controversată) a unităţii europene nu se poate înfăptui doar pe cale politică sau administrativă, căutarea unui „centru de inimă“ al continentului odinioară creştin se impune cu atît mai apăsat. Astfel, „luarea pulsului“ câte unei regiuni est-europene face parte din obiectivele constante ale festivalului, iar ediţia desfăşurată în a doua săptămână a lunii noiembrie a.c. s-a orientat spre ţările Mării Negre - leagănul unor străvechi civilizaţii, poate chiar şi al Atlantidei - cum inspirat sugerează Roland Rust, directorul festivalului. Şi cum ultima semnătură a Atlantidei ar fi fost înscrisă, potrivit unor ipoteze, pe muntele Ararat de supravieţuitorii Potopului, eruditul director artistic reuşeşte să traseze cu eleganţă o diagonală-avertisment între soarta legendarei civilizaţii antediluviene şi istoria contemporană, zguduită, tocmai în acelaşi areal geografic, de puternice şi devastatoare conflicte. Nu întâmplător, emblema de anul acesta a festivalului a fost rodia - fruct biblic cu o semantică deosebit de complexă, reunind anticele civilizaţii ale Orientului Mijlociu şi reţinut de marile religii, a cărui matematică sacră încă se cere a fi înţeleasă.

Peste 140 de filme şi mai mulţi invitaţi ca niciodată

Aşadar, o atenţie sporită acordată ineditelor cinematografii transcaucaziene, turceşti şi kazahe, o bogată Zi a filmului rus, filme balcanice, o prezenţă românească timidă (în afara competiţiei principale de lungmetraj, impusă doar printr-o menţiune specială cu scurtmetrajul „Palmele“ de George Chiper) - iată direcţiile principale de desfăşurare a evenimentului, care a adunat peste 140 de filme şi, conform organizatorilor, mai mulţi invitaţi ca niciodată.

De o apreciere deosebită s-au bucurat filmele de război cu mesaj pacifist, evocând în cheie psihologic-minimalistă absurdul vărsărilor de sânge din fosta Iugoslavie („Oameni obişnuiţi/Ordinary people“ de Vladimir Perisic şi „Batalionul negru“/“Crnci“ de Zvonimir Juric şi Goran Devic) şi filmele de tineret, radiografiind jungla maturizării brutale a adolescenţilor, deformaţi aproape iremediabil de libertinism şi celelalte mituri ale societăţii de consum („Mall Girls“/“Galerianki“, r. K. Roslanic, „Vulpile“/“Listicky“, r. M. Fornay).

Două filme au atras, pentru umanitatea vibrantă şi subtila rezonanţă evanghelică a universului lor, atenţia juriului ecumenic. Este vorba de drama psihologică „Buben, Baraban“ (r. Alexei Mizgirev, Rusia) şi fresca socială „A patruzecea uşă“/ „40-ci Quapi“ (r. Elchin Musaoglu, Azerbaidjan).

Portretizarea cehoviană a luptei pentru păstrarea demnităţii

Filmul scris şi regizat de Alexei Mizgirev povesteşte viaţa plină de privaţiuni şi umilinţe a unei bibliotecare de vârstă mijlocie dintr-un oraş minier din Rusia sfârşitului anilor â90, obligată, din cauza recesiunii economice şi a salariului sub limita sărăciei, să vândă ilicit din cărţile bibliotecii. Primii puşi la mezat sunt clasicii: Puşkin, Cehov, Dostoievski… strecuraţi pe ascuns, în schimbul unei pungi de zahăr sau de macaroane: iată unul din leitmotivele filmului, relevând, într-un sumbru refren, condiţia de pauperitate şi haos axiologic a provinciei ruse postpuciste. Singura rază de lumină - o poveste de iubire, înfiripată nesperat în orăşelul uitat de lume, se stinge repede. Chiar dacă impropriile condiţii de viaţă la căminul de nefamilişti par la început surmontabile, chiar dacă femeia îndrăgostită e gata să lupte pe viaţă şi pe moarte cu propria familie pentru dobândirea unui apartament (condiţie presupusă sine qua non a fericirii), spiritul taciturn al eroinei, neînduplecată în asumarea propriei umilinţe şi, în final, identitatea divulgată de „hoaţă“ o condamnă iremediabil la eşec sentimental, solitudine şi, în final, la sinucidere. Portretizarea cehoviană a luptei pentru păstrarea demnităţii într-o societate ce pare să-şi fi pierdut coordonatele morale, mizanscena desăvârşită, realizată cu concursul direcţiei de imagine (Vadim Deev) şi, mai ales, al jocului reţinut al maestrei Natalia Negoda, interpreta eroinei principale, invită la reflecţie, compasiune şi solidaritate cu măruntul univers uman evocat, pe chipul căruia fiecare cedare morală se încrustează ca o adâncă suferinţă a spiritului. Filmul ţine de marea tradiţie a dramei psihologice ruse, durată pe inepuizabila substanţă de duh a personalismului creştin (coordonate ce se regăsesc tot mai rar în cinematograful de azi). A fost distins cu Premiul special pentru regie şi cu cel al juriului ecumenic, iar la Festivalul de la Locarno 2009, cu Premiul special al juriului.

Povestea unui băiat de 14 ani de la ţară

„A patruzecea uşă“, pelicula lui Elchin Musaoglu (scenariu, regie), adoptă ca pretext motivul uşii secrete, cea de-a patruzecea, din basmele cu comori ale lui Ali Baba, pentru a spune povestea unui băiat de 14 ani de la ţară, obligat, din momentul aflării veştii morţii tatălui său, să-şi asume îndatoririle capului de familie, pentru a proteja, potrivit preceptelor tradiţiei azere, demnitatea de casnică a mamei sale. Asemeni celebrului „Slumdog Millionaire“, filmul reia miturile marelui oraş şi pe acela al accederii la „uşile secrete“ ale bunăstării, cu armele curajului, milosteniei, cinstei, demnităţii şi prieteniei. Pas cu pas, toate aceste virtuţi sunt cumulate de personajul credibil şi realist al băiatului Rustam, care se ia la trântă cu mafia de mici răufăcători ai Bakuului (capitala azeră), pentru a păstra singura comoară a casei sale şi, totodată, expresia ataşamentului faţă de tradiţie şi faţă de amintirea tatălui: străvechiul covor, pe care mama este dispusă să-l vândă pentru supravieţuirea familiei. Visul conturat treptat, acela de a deveni toboşar (tobele sunt un instrument esenţial al muzicii populare azere), reliefează profilul spiritual al băiatului şi relevă că maturizarea tinerilor din Transcaucazia (musulmani sau creştini) continuă să se raporteze la valorile identităţii naţionale. Pelicula a fost distinsă cu Premiul „Film Guide“ pentru inspiraţie şi cu Menţiunea specială a juriului ecumenic, care a descoperit în textura filmică o serie de metafore biblice, exprimând speranţa într-o viaţă mai demnă...

Nu se ştie care e şansa acestor filme de a depăşi cercul restrictiv al festivalurilor şi de a fi cumpărate de televiziuni sau de distribuitorii internaţionali, pentru a ajunge la marele pu-blic; dar chiar şi succinta enunţare a poveştilor lor (căci fiecare poveste este o cheie spre Tainele lumii) şi a problematicii abordate e un semn de speranţă pentru iubitorii „filmelor bune“, semn care arată că acolo unde încă arde flacăra duhului, tolba cu poveşti înţelepte, ecranizabile cu folos, încă nu a secat.

Deplasarea la festival a fost susţinută financiar de Institutul Cultural Român.