Duşmanii învăţământului: nota la purtare şi şedinţa cu părinţii

▲ Dacă e să vorbim despre nevoile actuale ale învăţământului preuniversitar, ar trebui să înşiruim o lungă listă cu probleme nerezolvate de zeci de ani ▲

„Ehei, pe vremea mea, nu era ca acuma. Era disciplină, domâle, şcoala era şcoală, copiii îşi ascultau părinţii, nu era o aşa libertate dezmăţată cum e acum.“ Cam aşa sună, de regulă, un dialog nervos între un reprezentant al „tinerei generaţii“ şi o persoană cu cel puţin 20 de ani mai în vârstă, fie că e vorba de tata, bunicul, profesorul de la liceu sau un trecător revoltat de vreo năzbâtie a unui grup de adolescenţi. Despre conflictul între generaţii s-a scris şi s-a vorbit atât de mult, încât orice adăugire ar stâlci impecabila limbă de lemn în care s-au rostit sentinţe de-a lungul timpului. Iar aici avem de a face cu nenumărate clişee, preluate necritic şi transmise din generaţie în generaţie, cum ar fi, spre exemplu, teza potrivit căreia „pe vremuri, şcoala se făcea cu mai multă seriozitate, nu ca acum, când s-a ajuns ca profesorii să fie batjocoriţi în timpul orelor, să fie filmaţi cu telefoane mobile şi imaginile să fi postate pe internet“.

La o privire mai atentă, constatăm că lucrurile nu stau chiar aşa. Nimeni nu poate demonstra că, în urmă cu 30-40 de ani, absolvenţii de liceu aveau mai multe cunoştinţe decât cei din ziua de azi. În primul rând, în urmă cu câteva decenii, nu exista imensul flux de informaţie care ne vine astăzi - prin presa scrisă şi audiovizuală, internet, enciclopedii pentru toate vârstele etc. Apoi, să ne gândim că şi „pe vremuri“ erau licee cu două profile principale „real“ şi „uman“, la care elevii erau dirijaţi de părinţi după caz: cei buni la matematică şi fizică, la „real“, cei buni la limba română la profilul „uman“. Şi „pe vremuri“, ca şi acum, absolventul standard (nu vorbim de excepţii, care mai mult încurcă orice raţionament de bun simţ!) de la „real“ declara, plin de mândrie, că e bâtă la română, gramatică, filozofie, istorie, în vreme ce absolventul de la „uman“ îşi făcea un titlu de glorie în a declara că a învăţat fizica, matematica, chimia numai pentru a lua nota de trecere, după care a uitat instantaneu totul. Aşa că povestea cu absolvenţii de liceu de acum câteva decenii, „mai deştepţi“ decât cei de anul trecut, rămâne o simplă poveste şi un bun prilej de discuţii aprinse între reprezentanţii de neîmpăcat ai diferitelor „generaţii“.

Încă un clişeu utilizat în „conflictul dintre generaţii“: disciplina în şcoală era cu mult mai strictă acum 30-40 de ani decât acum, când s-a ajuns ca elevii să vină beţi la ore sau să sfideze pe faţă profesorul prin limbaj şi gestică. Şi aici trebuie judecat cu măsură, pentru că, să fim serioşi, şi în urmă cu câteva decenii erau licee industriale şi grupuri şcolare cu profil agricol, unde procentul de loaze şi de acte de indisciplină era copleşitor (e drept, bătaia era acceptată ca „metodă de educaţie“, ceea ce nu a dus la apariţia unor generaţii mai studioase, cu priviri luminoase, aplecate spre valorile umanismului). Şi acum, avem destule licee cu profil „tehnic“ cu elevi care fac deliciul ştirilor de presă tabloidă, cum, la fel, avem şi licee de elită, cu elevi competitivi la nivel internaţional şi, probabil, viitori lideri ai generaţiei lor şi, mai încolo, ai ţării.

Dacă e să vorbim despre nevoile actuale ale învăţământului preuniversitar, ar trebui să înşiruim o lungă listă cu probleme nerezolvate de zeci de ani. Ar trebui să vorbim despre manualele stufoase, cu informaţii inutile în formarea unui tânăr „cu studii medii“, despre programa şcolară sufocantă, despre statutul de multe ori umilitor al cadrelor didactice, cu salarii prea mici faţă de pretenţiile de reprezentare în faţa unor adolescenţi care te judecă nemilos. Deci, reformă este de făcut în învăţământul preuniversitar de nu o poate duce un ministru într-un mandat complet.

Devine inexplicabilă, în contextul celor zise mai sus, bizara declaraţie de săptămâna trecută a unui oficial al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, potrivit căreia ministerul intenţionează să renunţe la nota la purtare, considerând că e vorba de „o metodă de constrângere ilogică“. Oficialul de la minister consideră că nota la purtare interesează o infimă parte a elevilor, respectiv pe cei care doresc să urmeze o şcoală militară, pentru restul elevilor „nota este pentru reflectarea cunoştinţelor, nu pentru a-l sancţiona că nu a fost cuminte în timpul orei, sau a mestecat gumă sau a spart geamul“. Şi cum comportamentul nu „reflectă cunoştinţe“, în logica reprezentantului de la minister, nu are rost să acordăm nici note. Prima concluzie: doar învăţământul militar are nevoie de persoane cu un comportament public civilizat (comportament reflectat şi de nota la purtare), în rest, oricine poate fi prost crescut, violent cu cei din jur şi să devină totodată medic, lider politic, profesor de liceu sau psihopedagog...

Dar nu e totul. Acelaşi reprezentant al ministerului a afirmat că inclusiv şedinţele cu părinţii, care se ţin cu chiu cu vai o dată la şase luni, ar trebui desfiinţate, „pentru că părintele nu se duce de multe ori la şedinţele cu părinţii de frică să nu fie apostrofat de doamna dirigintă şi să-i fie jenă pentru ce a făcut copilul. În mod normal, dirigintele trebuie să aibă alocate în fiecare săptămână câte 10 minute pentru fiecare părinte, cu care să stea la discuţii în particular despre situaţia copilului şi despre comportamentul şcolar al acestuia“. Mai întâi, să facem o socoteală rapidă. Pentru o oră de dirigenţie pe săptămână, un profesor primeşte încă 10% la salariul de bază, ceea ce înseamnă între 70-100 de lei. Pentru aceşti bani, profesorul-diriginte încearcă, atât cât poate, să înţeleagă ce se întâmplă cu „elevii problemă“, să discute cu aceştia, eventual cu părinţii, dacă nu or fi plecaţi prin străinătate la muncă. Vă imaginaţi ce-ar însemna ca un diriginte să fie obligat să aloce 10 minute pe săptămână întâlnirii cu părinţii fiecărui elev. La 30 de elevi, ar trebui alocate 300 de minute de discuţii pe săptămână, respectiv 20 de ore pe lună, pe lângă cele 4 ore de dirigenţie. Plăteşte cineva acest efort suplimentar? Altfel, toţi profesorii vor refuza să fie diriginţi cu o asemenea „fişă a postului“.

De asta e bine ca, înainte de a te apuca de asemenea declaraţii, să ştii cum stă treaba, de fapt, în ograda pe care o ai în grijă. Eventual, o dezbatere publică pe seama notei la purtare şi a şedinţei cu părinţii ar fi mult mai utilă decât o declaraţie împănată cu păreri personale. Iată că am intrat deja în conflict cu elevii care deja se bucurau că nu li se mai scade nota la purtare cu un punct pentru fiecare zece absenţe nemotivate!