Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Ia-te în serios!
Omul actual tinde să elimine din conștiință gândul neplăcut că viața în această lume are un sfârșit. Vrea să trăiască din plin clipa, prezentul, dar, de fapt, trăiește în provizoriu, în secundar, alungând din conștiință orice i-ar putea crea disconfort și temându-se teribil de sentimentul de gol interior pe care i l-ar provoca cercetarea de sine. Dar viața capătă profunzime și sens tocmai atunci când conștientizăm că nu se oprește totul la clipa prezentă și nici la efemerul acestei vieți, consumată în viteză și în nepăsare față de propriul suflet. A ignora acest lucru înseamnă a nu-ți lua în serios sufletul.
Omul contemporan are nevoie ca nicicând să reînvețe simplitatea. Și-a complicat prea mult viața cu lucruri secundare, cu lucruri care îi aduc „senzații tari”, o fericire artificială, care însă îi secătuiește sufletul și îl lipsește de bucurie. Confundă bucuria cu plăcerea de a consuma bunuri.
E un om care a pierdut comuniunea cu ceilalți și care, din această cauză, nu mai poate afla bucuria. Este paradoxal: în „era comunicării” am pierdut comuniunea. Într-o societate în care ni se creează nevoi pe bandă rulantă nu ne mai cunoaștem nevoile reale și am uitat de ceea ce dă cu adevărat sens vieții. Copleșit de avalanșa de stimuli și imagini virtuale, un astfel de om se înstrăinează tot mai mult de propriul său suflet și resimte ca fiind plictisitor sau supărător tocmai ceea ce îi amintește că are un suflet: firescul, liniștea, măsura, natura, tăcerea izvorâtă din comuniunea profundă, dincolo de cuvinte. El are nevoie de zgomot ca să se simtă „viu”.
Omul nu se poate bucura în mod autist de minunea de a fi. Simte nevoia de a împărtăși cu cineva această minune care e viața, și prin aceasta se descoperă mai deplin pe sine însuși, se îmbogățește, înflorește. Deschizându-se spre altcineva, dăruind, împărtășind. Dar omul de masă, consumist, dedicat satisfacerii plăcerilor și intereselor egoiste, nu poate fi un om al comuniunii, nu-și mai cunoaște nevoile profunde, mai mult, lucrurile esențiale ajung să îl incomodeze și preferă să le „exileze” la marginea existenței sau a propriei conștiințe. Toate acestea pentru a putea „vegeta” cât mai comod în sine, în propriul egoism, care îl separă de ceilalți și-l face incapabil de legături autentice și profunde, de implicare dezinteresată, de dăruire.
Stimularea excesivă a dorinţelor, suscitarea patimilor, îi toceşte sensibilitatea şi puterea de discernere, astfel că ajunge să accepte ca pe nişte lucruri fireşti trivialul, urâtul, desfrâul, morbidul şi toate celelalte aspecte ale culturii morţii propagate prin intermediul pseudoculturii de masă, fiindcă fac „rating”.
Individualismul bolnăvicios al omului contemporan, fuga după plăceri facile, după profit în dauna altora, hrănirea egoismului și mândriei etc. l-au sărăcit, l-au aruncat în secundar, l-au depersonalizat și l-au transformat într-un veșnic nemulțumit. Când vom reînvăța simplitatea, atunci vom reînvăța bucuria. Care nu are nici o legătură cu intensitatea senzațiilor sau cu numărul posesiunilor sau al relațiilor cu oameni pe care îi consumăm și apoi îi lepădăm, nici cu puterea captivantă a măştii pe care ne-o construim și o purtăm în lume, ci cu liniștea sufletească și lumina pe care o vedem în ceilalți, cu smerenia și credința, cu taina ce ni se descoperă în fiecare om drag și în lucrurile simple ce ne încălzesc inima.
Însă aceste lucruri care nu se văd („esenţialul este invizibil pentru ochi”, spunea vulpea din romanul „Micul Prinţ”) ajung ca inexistente pentru omul contemporan, întrucât pseudocultura despre care vorbeam ne-a atrofiat capacitatea de a le percepe. Această pseudocultură se bazează în principal pe vizual, pe imagine, care în epoca noastră exercită cea mai mare putere în modelarea conştiinţelor. Văzul este considerat de Sfinţii Părinţi „cel prea împărătesc dintre simţuri” şi „rudenie a minţii”, iar nepăzirea acestui simţ, sau folosirea greşită a acestei puteri lăuntrice esenţiale, poate avea consecinţe grave asupra sufletului, care ajunge să fie foarte uşor confiscat şi înrobit prin imagine, pierzându-şi puterea de a discerne şi de a mai lua aminte la sine. Acesta este primul pas spre slăbirea puterilor interioare şi spre robie sufletească. Specialişti în cultura media au vorbit deseori despre forța hipnotică a imaginii, despre modul cum se imprimă puternic în conştiinţa oamenilor, astfel încât aceştia ajung să se identifice cu ea şi să interiorizeze, deseori inconştient, ceea ce transmite aceasta.
În nici un sistem totalitar din istorie, confiscarea sufletului, care conduce la ruptura de Dumnezeu, nu a putut avea loc cu atâta uşurinţă cum se întâmplă în epoca imaginii, aşa cum a fost deseori denumită cea actuală. Astfel, sufletul, înrobit de imagine, şi-a pierdut vederea, care-l menţine în contact cu adevărul. Anormalul este văzut drept normal, iar abundenţa de imagini şi aparenţe multicolore, aţâţarea plăcerilor, descătuşarea celor mai degradante patimi reprezintă „raiul” şi suprema fericire.
Dar poate fi aceasta fericire? Un om împătimit, căruia i s-au creat multe dependenţe, inclusiv dependenţa de propria mască, nu se mai poate raporta la autenticul din sine, la adevărul care aduce bucurie şi care eliberează - sinele adevărat, chipul lui Dumnezeu din noi, identitatea noastră vie, reală, pe care suntem chemaţi să o creştem, pe calea noastră către înviere şi desăvârşire. Identitatea falsă a omului confiscat de pseudocultura imaginii îl aduce într-o stare de boală sufletească, întrucât nu are fundament în adevăr, ci în iluzie, iar momirea în iluzie întristează sufletul, întunecând chipul Adevărului, ce îl purtăm în noi ca fii ai lui Dumnezeu. Cred că problema cea mai gravă a epocii noastre, pe care puţini o conştientizează, este trăirea în minciună şi falsificarea propriului sine. De aici vin toate bolile sufleteşti ale acestui veac, inclusiv însingurarea şi dificultatea de a intra în comuniune cu ceilalţi. Nu e de mirare că în epoca noastră depresia a fost declarată „boala secolului”.