Împlinirile, problemele şi perspectivele vieţii parohiale

Urmând cuvintele Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă“ (Matei 28, 19-20), apostolii din ziua Cincizecimii au împlinit, prin lucrare Sfântului Duh, această poruncă, întemeind în comunităţi locale „viaţa cea nouă“ în jurul Bisericii.

În ziua de astăzi, prin lucrarea şi predica sa, preotul continuă exact ceea ce au săvârşit Sfinţii Apostoli. Prin harul preoţiei, el este asociat la misiunea dublă a lui Hristos: revelaţie şi răscumpărare, adică de descoperire a lui Dumnezeu şi de răscumpărare a umanităţii. Biserica, „mama noastră a tuturor“, este organizată de episcop - centru al vieţii sacramentale a unei unităţi administrative şi capul văzut al Bisericii locale, deoarece, conform canoanelor, numai episcopul poate institui prin hirotonie preoţi si diaconi.

Episcopul are o poziţie centrală în viaţa Bisericii, dar el aparţine Bisericii şi Biserica îl cuprinde şi pe el. Sfântul Ciprian spune: „Episcopul este în Biserică, precum şi Biserica este în episcop, şi dacă cineva nu este cu episcopul, nu este în Biserică“. De aceea, unde este episcopul, acolo este Biserica.

Parohia, ca unitate spirituală şi sacramentală nu este una singulară, independentă de binecuvântarea episcopului, ci se încadrează Bisericii locale şi universale.

Potrivit Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin-ortodoxă, aşezată pe un anume teritoriu şi organizată ca unitate administrativ-bisericească locală, sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericeşti, în frunte cu un preot - paroh. Preotul este trimisul, delegatul episcopului locului în parohie de a sfinţi, învăţa şi conduce comunitatea spre mântuire. Prin urmare, organizarea şi fondul spiritual al parohiei este în acord cu instituţia episcopului, cu învăţătura şi modul de administrare al ierarhului. Sfântul Ignatie Teoforul spunea pentru comunităţile din timpul său: „Urmaţi toţi episcopului, precum Iisus Hristos urmează Tatălui, şi preoţilor ca apostolilor, iar pe diaconi, respectându-i ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Fără episcop, nimeni să nu facă din cele ce stau în legătură cu Biserica“. În zilele noastre, acest text devine unul misionar - în ceea ce priveşte celelalte confesiuni - şi pastoral - atunci când vorbim de parohie şi clerul ortodox. Putem, astfel, spune că unde este rânduială în Biserică, acolo este mântuire. Continuând firul ideii, putem afirma că parohia, comunitatea eclezială locală, este atelierul în care se pregăteşte soteriologia. Ea este prima unitate sau cea mai mică unitate socială care intră în alcătuirea organismului bisericesc ca formă necesară, de neînlocuit şi care nu se poate evita. Parohia, care este liturgică prin însăşi natura ei, dă răspunsuri la cele mai ascunse nevoi ale noastre, întrucât este prezentă şi sfinţeşte toate momentele vieţii noastre. Îndatoririle comune ale tuturor membrilor unei parohii sunt de a mărturisi, de a întări şi răspândi credinţa creştină ortodoxă, de a conlucra împreună, încât atmosfera să fie proprice mântuirii fiecăruia şi tuturor. Omul nu se poate mântui singur şi, de aceea, mântuirea unuia implică şi mântuirea celorlalţi membri ai parohiei. Rugăciunea parohului este făptuită pentru toţi din comunitatea locală geografică respectivă şi pentru Biserica întreagă.

O parohie este locul unde trăiesc oamenii, unde se căsătoresc, unde îşi botează copii, unde îi îngroapă pe cei dragi şi locul unde îşi petrec viaţa. Ei toţi aud glasul aceluiaşi clopot în fiecare duminică sau sărbătoare, care-i cheamă la biserică. Omul nu poate fi niciodată departe de Dumnezeu, în afara ajutorului Său, şi nu-şi poate trăi viaţa într-o parohie fără să-i pese de ceea ce se întâmplă în ea. Iubirea şi credinţa sunt indivizibile pentru un creştin. Prima îi uneşte pe oameni între ei, cea de-a doua îi uneşte pe oameni cu Dumnzeu: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Dacă zice cineva iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească“ (I Ioan 4, 8, 20). Astfel a fost şi a rămas structura euharistică a parohiei, amintind permanent credincioşilor că trebuie să fie uniţi cu Hristos şi cu ceilalţi credincişi şi că ceea ce ne rupe, desparte de această unitate este păcatul.

Euharistia este fundamental adevărat al fiecărei parohii. Credincioşii noştri, cu emoţie sfântă, vin înaintea altarului pentru „a da liturghie“, a-şi pomeni numele lor şi al familiei lor ca un „present“ în faţa lui Hristos. Hristos este gazda ospăţului ceresc la care se întâlnesc credincioşii noştri, iar preotul este cel care-i întâmpină invitându-i la cină. Fiecare dintre Sfintele Taine, ierurgie sau rugăciune este o împărtăşire reală din viaţa lui Hristos Care binecuvintează şi sfinţeşte viaţa credincioşilor. Putem spune că pulsul unei parohii se ia după densitatea rugăciunii şi frecvenţa credincioşilor participanţi la ea.