Invitatul săptămânii: De la vedere la credinţă

Evanghelia acestei duminici prezintă o Fericire care se adaugă la ciclul celorlalte nouă, cunoscute din Evanghelia de la Matei. Îndoielii lui Toma, Mântuitorul Iisus Hristos îi răspunde prin invitaţia pe care i-o face de a pipăi mâinile şi coasta Sa, cu urmele patimilor. În urma exclamaţiei lui Toma, „Domnul meu şi Dumnezeul meu“, Mântuitorul rosteşte această expresie memorabilă: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut“.

Hristos Domnul nu îl fericeşte pe Toma pentru că acesta şi-a fundamentat credinţa pe actul atingerii de trupul înviat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toma este constrâns de evidenţă să creadă în Hristos. Domnul îi fericeşte pe cei care nu au văzut, dar au crezut. Prin acest fapt, Mântuitorul Hristos îi fericeşte pe toţi cei care vor ajunge la credinţă fără a vedea cu ochii trupeşti pe Fiul lui Dumnezeu Cel înviat a treia zi din mormânt. În acest fel se fundamentează principiul de bază al naşterii credinţei în sufletul credinciosului. Credinţa nu ţine întotdeauna cont de cunoaşterea care vine prin intermediul simţurilor. De aceea, argumentele aşa-numite ştiinţifice sau raţionale nu pot conduce la credinţă, pentru că nu se bazează exclusiv pe un proces logic, iar credinţa, potrivit Sfântului Apostol Pavel, este „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute… Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile, prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd“ (Evrei capitolul 11), iar pe de altă parte, credinţa nu exclude în mod categoric cunoaşterea obiectivă, cea care vine prin intermediul cosmosului. În acelaşi timp, însă, credinţa este un angajament plenar al omului, al tuturor resurselor de care fiinţa umană dispune, dorinţa de a crede, emoţia descoperirii adevărului, dar şi căldura cu care căutăm pe Cel dorit.

Credinţa poate şi trebuie să cunoască şi etapa îndoielilor, dar nu trebuie să se oprească aici. Este evident faptul că angajamentul credinţei este, de fapt, o dublă descoperire. Omul descoperă într-o anumită zi pe Dumnezeu, dar şi Dumnezeu îl descoperă pe om. Din acest punct de vedere, credinţa se împleteşte cu multe sentimente, credinţă de curăţire, dragoste faţă de oameni, ruşine pentru păcatele săvârşite, dar şi nădejde în mila lui Dumnezeu. Astfel, înaltul credinţei însumează darul lui Dumnezeu, cât şi împlinirea căutărilor omeneşti. Omul care vrea să ajungă la descoperirea credinţei trebuie să facă faptele credinţei. Trebuie consemnat faptul că este valabilă şi reciproca. Cel care săvârşeşte faptele bune ajunge la credinţă, iar cel care dobândeşte credinţa face fapte bune. Un alt aspect semnificativ este şi acela că actul credinţei se naşte întotdeauna într-o relaţie dialogală, într-o relaţie părinte-fiu duhovnicesc, proces similar celui de aprindere a unei lumini dintr-o altă lumină. Este o viaţă nouă ce izvorăşte din dialogul sincer, asumat, cu un părinte duhovnicesc ce naşte întru Hristos pe fiul său spiritual. În acest proces, cuvintele, vederea, auzul sau cunoaşterea experimentală au valoare secundară.

În final, rămâne provocarea imediată a descoperirii lui Dumnezeu în lumea înconjurătoare, în întreg cosmosul, dar mai ales în cel de lângă noi şi în noi înşine. Întotdeauna, cu ajutorul rugăciunilor unui părinte spiritual.