Invitatul săptămânii: Demonii azi

Din punctul meu de vedere, adică al unui laic, al unui ins care întrebuinţează cuvintele în sensul lor curent, nespecializat, neştiinţific, demonii sunt ipostaze în exces, idealităţi negative. Spun aşa, forţând exprimarea, tocmai pentru a arăta că avem de-a face cu pure abstracţii, însă cu semnul minus, energii negative, dezlănţuite, care răvăşesc lumea la intervale şi în locuri imprevizibile, forţe revoluţionare ce lovesc în temelia tradiţiei, care zguduie buna aşezare dintotdeauna a lumii. Aşadar, caracterul lor abstract nu înseamnă că ei nu există, ba chiar dimpotrivă: ei există, şi încă într-o proporţie uriaşă, astăzi amplificată de modernitatea ai cărei captivi suntem. În felul lor, şi diavolii profită de toate facilităţile timpului recent, de această accelerare dementă a tuturor celor care sunt pe lume, sporită pe măsura vremilor curente.

Însă, dacă ne vom mărgini doar să-i figurăm după o imagerie în bună parte moştenită de la păgânătatea greco-romană, al cărei zeu Pan a dat modelul antropometric al lui Scaraoţchi din creştinism, sau dacă vom ţine seama de descrierile aşa de plastice ale numeroşilor draci din Infernul lui Dante, atunci riscăm să ne scape mare parte din prezenţele satanice ale timpurilor de azi. Şi nu vom avea vreun folos nici dacă ne vom strădui să identificăm chipul demonilor din contemporaneitate, căutându-i prin romanele unor Dostoievski, Bulgakov sau Thomas Mann, fiindcă, într-adevăr, nici în acest caz nu vom progresa mai mult. Ba nu vom avansa nici măcar dacă îi vom căuta utilizând studiul atât de ambiţios al lui Giovanni Papini, numit chiar astfel: Diavolul, carte care la apariţie stârnise entuziasmul unui Mircea Eliade, grăbit să o considere cea mai de seamă dintre numeroasele scrise de italian.

Am dat doar câteva repere dintr-o listă scurtă care ar putea fi amplificată enorm, după cum am putea să ne gândim că, dacă la popoarele mediteraneene prezenţele spirituale ţin mai degrabă de natura angelicului, în schimb, la nordici, îndeosebi la germani, prezenţa mai frecvent sugerată este aceea a lui Uci-

gă-l-toaca. Şi nu putem spune care din cele două atitudini este mai salutară în ordinea credinţei: să-l ignori pe Satana, preocupat mai degrabă de suavitatea lumii, suavitate care ne apără şi ne mântuie, sau să-ţi intensifici trezvia, vegherea, stând mereu la pândă, atent, pentru că avem conştiinţa că Cel-rău ne dă continuu târcoale. Pentru liniştea şi curăţia sufletului nostru va fi mai bine să ne odihnim mintea pe paginile înflorate de atâta candoare din I fioretti di San Francesco, sau mai degrabă să ne adunăm puterile intelectului pentru a-l însoţi pe Martin Luther, prea des vizitat în chilie de diavol, ori să-l asistăm pe Faust în periplul său alături de Mephistopheles, legat de drac nu doar prin rămăşagul propriu, ci şi prin imaginatul pariu al acestuia cu Dumnezeu?!

Parcurgând acestea, se va fi observat poate bogăţia sinonimică a cuvintelor care îl denumesc pe diavol în limba română: aghiuţă, demon, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor, belzebut, scaraoţchi, michiduţă, nichipercea, pârlea, sarsailă, faraon, idol, împeliţatul, mititelul, nefârtatul, nevoia, pârdalnicul, procletul, pustiul, vicleanul, cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, mamon, săcretul, sotea, hâdache, năpustul, spurc, spurcat, şeitan, şotcă, ucigan, bedă, benga, carcandilă, mutul, pocnetul, sarsan, scaloi, şlactrafu, împiedicătorul, nepriitorul, păcatul (Apud Luiza Seche şi Mircea Seche, Dicţionar de sinonime, 1982, p.240). Iar dacă vom scociorî prin textele clasicilor noştri în căutarea dracului, la un Ion Creangă, la un I. L. Caragiale, dar cu deosebire în folclor, vom descoperi o anumită atitudine a noastră, a românilor, faţă de Necuratul. Pe de o parte avem această inegalabilă proliferare a denumirii demonului, dovedind poate nu chiar o familiaritate cu Răul, cât mai degrabă preocuparea faţă de existenţa acestuia, de parcă românul ar fi mai mereu atent să-l identifice, să-l numească, pentru ca nu cumva el să-şi facă treaba neştiut, iar noi să nu apucăm să ne luăm măsuri de precauţie. Şi facem această neîntreruptă cercetare nu chiar cu îndârjire, nu cu mânie, ci mai degrabă în chip bonom, de parcă am vrea să sugerăm o autoironie la adresa propriei fiinţe morale, cel puţin în aparenţă îngăduitori cu păcatele pe care le avem. E chiar familiaritatea cu cel viclean, convingerea că acesta ne este mai mereu în preajmă, nu doar faptul că suntem vinovaţi, ci şi că într-o neştiută măsură îi aparţinem. Referindu-ne la el, ne referim de fapt la noi înşine.

În încheiere, trebuie spus că toate acestea au un teribil inconvenient, că reprezintă o primejdie cumplită. Fiindcă aceste imagini, fie că le culegem din textele sacre, fie din marea cultură a lumii, din literatură, din plastică, din folclor, sau dacă le dezghiocăm din chiar structura limbii pe care o vorbim, au darul blestemat de a ne adormi oarecum conştiinţa, sugerându-ne o distanţare de Necuratul, ca şi cum dracul ar fi mai mereu la altul, în nici un caz la noi. De parcă noi, eu care scriu, Domnia Ta, cititorule care parcurgi aceste rânduri, am fi doar nişte sfinţi. Străbatem toate câte se spun despre dracul cu sentimentul, fie şi doar inconştient, că nu noi, ci numai altcineva are de-a face cu el. Punerea cu adevărat la încercare în relaţia noastră cu demonii ar trebui să însemne puterea fiecăruia dintre noi de a se lua la trântă cu diavolul. Nici un loc nu este destul de sfânt pentru ca în el dracul să nu aibă acces, şi nici unul dintre noi nu este asigurat definitiv că demonul nu-l vizitează, fie şi numai uneori. Aşadar, sarsailă nu-i numai la alţii, ci în ceea ce îl priveşte pe fiecare, toţi ne avem ispita proprie. Despre primejdia aceasta e vorba acum, exclusiv despre ceea ce poate, în ordinea mântuirii sufletului, să mi se întâmple mie. Doar mie, doar ţie!