„La îndumnezeire poate ajunge omul aici, pe pământ”

Jean-Claude Larchet este un teolog bine-cunoscut cititorilor români, prin numeroasele sale volume de teologie patristică. Aceste scrieri au luat fie forma unor monografii, fie a unor tratate tematice, ce acoperă aproape toate domeniile teologiei ortodoxe. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit și Apus (1998) și Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere (2003), ambele traduse în limba română la Editura Doxologia, anul acesta a apărut și volumul Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, tipărită la Editura Basilica. Cronologic, este primul volum, din cele trei, dedicate Sfântului Maxim. Cu alte cuvinte, abordarea sfântului începe cu tema îndumnezeirii sau starea de comuniune deplină, atât cât e cu putință în viața aceasta, cu Dumnezeu.

Cele trei volume sunt socotite de către foarte mulți ca fiind printre cele mai bune dedicate vreodată Sfântului Maxim. Cuprinsul de la sfârșitul cărții, împărțit în 12 capitole ce conţin peste 100 de subcapitole și puncte, ne arată că tema e tratată exhaustiv, iar acest instrument de studiu ne poate oferi, eventual alături de celelalte volume, cheia înțelegerii teologiei acestui mare sfânt, exprimată cel mai bine prin tema îndumnezeirii. Totuși, un sfânt autor, precum Maxim Mărturisitorul, nu va putea fi niciodată cunoscut deplin prin studii consistente, ci prin dobândirea duhului de care a fost animat. În acest sens, un important maximolog contemporan, ierom. Maximos Constas, a scris undeva că nu o sistematizare a învățăturilor sfântului, de altfel aproape utopică, ne va da cheia înțelegerii (operei) sale, ci dobândirea unor „principii de bază”, a „viziunii duhovnicești asupra lumii” specifice autorului, „chipul ascuns” al personalității și operei sale, care se dobândește mai cu seamă prin „transmitere orală”, „de la dascăl la ucenic”.

În lumea modernă însă, din păcate ordinea aceasta s-a inversat destul de mult, cu urmări dintre cele mai nefavorabile. Cu toate acestea, Jean-Claude Larchet, ca și ierom. Constas, a dovedit că nu face parte cu totul din pleiada acelor teologi academici mai puțin sau deloc ancorați în viața duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, în ciuda faptului că, spre a fi receptat pe o scară cât mai largă, a trebuit să urmeze și chipurile, „sistematic articulate”, ale lumii universitare.

După o prezentare a învăță­tu­rii despre îndumnezeire la predecesorii sfântului, a însemnătății ei, a stadiului cercetărilor și a naturii contribuției studiului său, autorul tratează desigur învăță­tura în combinație cu celelalte do­menii teologice, mai exact cu cele ce o fundamentează.

Ea este planul lui Dumnezeu (cap. 1) are un fundament antropologic solid (cap. 2), a fost neîmplinită din cauza păcatului stră­mo­șesc (cap. 3), are fundament hristologic, a cărei condiție e mântuirea și îndumnezeirea firii umane a lui Hristos, pe de-o parte, și a firii oamenilor, în trepte, prin Sfintele Taine și asceză (cap. 4, 5 și 6), are un fundament pnevmatologic (cap. 7), eclesiologic și sacramental (cap. 8), ascetic și contemplativ (cap. 9), presupune niște condiții teologice (cap. 10), are un proces al ei (cap. 11) și rodiri specifice ce se împlinesc deplin în veacul ce va să fie (cap. 12).

După Sfântul Maxim, îndumnezeirea reprezintă scopul facerii lumii, al Întrupării Cuvântului și al istoriei mântuirii oamenilor în comuniune cu El: „Iar aceasta şfacerea lumii, n.n.ţ a fost ca să se unească El însuși, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas, și să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a știut, iar pe om să-l facă dumnezeu prin unire cu Sine. În acest scop a împărțit veacurile cu înțelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om dumnezeu. Sfârșitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-și împlinirea prin înfăptuirea lui…” (Răsp. către Talasie 22, p. 80).

„La îndumnezeire poate ajunge omul aici, pe pământ, cu atât mai mult cu cât, potrivit Sf. Maxim, ea nu este doar cea mai înaltă treaptă a vieții duhovnicești, ci se săvârșește într-o anumită măsură și pe celelalte trepte ale sale” (p. 723). Această „înaltă treaptă” este în general asociată cu „măsura plinătății lui Hristos“ (Efeseni 4, 13), cu „plinătatea harului” din veacul ce va să fie, îndumnezeirea din veacul de acum este doar „în parte” (p. 725), ca pârgă sau arvună, ajutând omul să sporească încă de la primele trepte duhovnicești.

Îndumnezeirea nu poate fi exprimată rațional în chip desă­vâr­șit decât prin paradoxuri sau oximoroane precum: „odihnă perpetuum mobilă”, „mișcare imobilă”, „desăvârșire finală” (p. 752), dar totuși nesfârșită; acestea exprimă cel mai bine dinamica acestei vieți nesfârșite. (Larchet, Jean-Claude, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ed. Basilica, București, 2019, 840 de pagini)