Lidia Stăniloae, împlinirea unei datorii morale

O importantă carte (re)apărută în 2010 la Editura Humanitas este „Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, autoarea fiind, bineînţeles, fiica ilustrului Părinte Profesor (1903-1993), Lidia Stăniloae Ionescu (1933 - 2017),  o distinsă fiziciană și poetă.

Faţă de prima, această a III-a ediție aduce un surplus de precizie şi informaţii fireşti o dată cu trecerea timpului şi limpezirea apelor asupra unor învolburate evenimente din anii â90 care n-au cruţat nici oamenii şi nici societatea românească în general. Cartea este împlinirea unei datorii morale şi sentimentale faţă de familie, părinţi şi tot ceea ce a însemnat mediu şi peisaj românesc, pe scurt faţă de istoria unui om între oameni şi a locurilor în care acesta a locuit, călătorit şi şi-a desfăşurat duhovniceasca sa misiune.

O istorie a unei familii româneşti, dar şi a unei extraordinare parabole spirituale descrise de traducătorul în limba română a Sfinţilor Părinţi, o istorie a României postbelice, cu vremurile sale vitrege şi diriguitori atei care n-au pregetat să întemniţeze pe unul din cei mai mari teologi ai Răsăritului European, Dumitru Stăniloae, pe preotul Andrei Scrima, pe poetul Sandu Tudor, hirotonit sub numele de preotul Agaton, precum şi pe marele poet şi prozator Vasile Voiculescu, ca să pomenim doar patru deţinuţi din lotul „Rugului Aprins”, al căror proces este comentat în direct de autoarea cărţii.

Actualul volum este prefaţat de două scrieri edificatoare şi anume: un articol al episcopului german Heinz J. Held, publicat în aprilie 1994, şi un fragment din introducerea scrisă de dr. Jürgen Moltman la traducerea în limba germană a lucrării lui D. Stăniloae: „Orthodoxe Dogmatik”. Ambii autori ajung la concluzii similare: datorită limbii şi culturii române, opera teologului român este o punte între teologia răsăriteană şi cea apuseană. Văzut din Occident, D. Stăniloae este un teolog ecumenic, o personalitate care înseamnă pentru Biserica Ortodoxă Română ceea ce este Karl Bearth pentru protestantism, şi Karl Rahner pentru catolicismul contemporan. O pagină este dedicată reproducerii, fără omisiuni şi inexactităţi, a ultimelor cuvinte ale Părintelui Dumitru Stăniloae înaintea morţii sale.

De cea mai mare importanţă ni se pare indicele de nume proprii, dar mai ales indicele tematic care ne oferă cheile acestei cărţi, în conţinut şi spirit, o frescă votivă şi totodată polemică, sapienţială şi totodată epică, umană, plină de detalii biografice, de figuranţi şi de celebrităţi (Blaga, Cioran, Onisifor Ghibu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Pandrea, Olivier Clément, Victor Papilian), de episoade nostime sau sfâşietoare, atinse de aripa bucuriei, a tristeţii, dar şi a credinţei nestrămutate în puterea lui Dumnezeu, pilduitoare pentru adevărul vieţii, aşa cum a fost.

Pomenind biografiile ce s-au scris despre tatăl său, Lidia Stăniloae nu uită să vitupereze pirateria editorială de după 1990, care n-a cruţat nici opera Părintelui Profesor. Alături de protagonist, omniprezent ca tată, soţ, şi apoi ca bunic, dar mai ales ca reper spiritual, chiar şi în cei cinci ani de detenţie de la Bucureşti şi Aiud, figura mamei ocupă un loc central, cu nimic mai prejos decât unele evenimente din viaţa autoarei, cum ar fi căsătoria, divorţul, naşterea fiului Dumitraş, dosarul ei politic şi exilul în Germania, începând cu primăvara lui 1984, unde s-a și stins la sfârșit de februarie 2017, şi unde această carte a fost scrisă (Freiburg) şi terminată la 14 mai 1999.

Lidia Stăniloae a avut şansa să fie alături de tatăl său în momente cruciale, cum ar fi călătoriile aceluia la Sfântul Mormânt sau în SUA în 1982, cu care prilej se va întâlni cu Mircea Eliade. Memorabile sunt paginile şi scenele cu Părintele Profesor, bolnav terminal, operat doar ca să se constate o metastază ireversibilă. Portretul senectuţii, de-a dreptul cutremurător, este demn de pana unui romancier. Dumitru Stăniloae s-a stins cu puţin înainte de a împlini 90 de ani, în seara zilei de 4 octombrie 1993.

Declinându-şi din capul locului orice intenţie de a se substitui specialiştilor în materie de dogmatică sau teologie, Lidia Stăniloae crede că tatăl său a fost nu numai un mare teolog, ci şi un om de mare omenie, iluminat de lumina sfinţeniei.