Minunea de a fi smerit

Cine nu şi-a dorit măcar o dată în viaţă o minune? Suferinţa unei persoane apropiate, lacrimile unui copil sau pur şi simplu dorinţa de a depăşi mai uşor un moment critic sunt ipostaze în care credem că o minune ar fi singura soluţie salvatoare. Din perspectivă creştină, minunile sunt situaţii excepţionale în care harul şi puterea lui Dumnezeu depăşesc legile naturale ale firii. Dar oare suntem întotdeauna îndreptăţiţi să cerem de la Dumnezeu minuni? Sfântul Isaac Sirul, eremit şi scriitor creştin din secolul al V-lea, atrage atenţia, în fragmentul care urmează, asupra pericolului minunilor cerute cu prea multă insistenţă şi fără un motiv întemeiat. În viziunea sa, sfinţii, tocmai prin aceea pot fi recunoscuţi ca sfinţi, pentru că nu se cred în măsură a cere înfăptuirea vreunei minuni. Iar dacă aceasta se întâmplă, ei ştiu că nu virtuţile sau puterea lor, ci harul şi puterea lui Dumnezeu au împlinit miracolul.

În orice vreme Domnul Se află aproape spre ajutorul sfinţilor Săi, dar El nu-Şi arată puterea Sa oricând, în chip vădit, în vreo faptă oarecare şi în vreun semn simţit, ca să nu ne provoace vreo vătămare. Şi aceasta o face, purtând grijă de sfinţii Săi, voind adică să le arate că nici o clipă nu sunt lipsiţi de grija ascunsă a Lui. Dar îi lasă în tot lucrul să lupte după puterea lor şi să se ostenească în rugăciune. Însă în lucrul care îi biruie pe ei pentru greutatea lui şi pentru că au slăbit şi au fost părăsiţi de El, şi pentru că firea lor nu e pe măsura lui, lucrează El însuşi după mărimea puterii Sale, spre folosul lor, şi îi ajută precum El însuşi ştie. Şi îi întăreşte, după putinţă, până ce iau puterea împotriva necazului lor. Căci îi ajută, prin cunoştinţa dăruită lor, să desfacă multa împletire a necazului şi-i trezeşte, prin înţelegerea lui, la preamărirea Lui care le e de folos în amândouă felurile. Iar de e nevoie să fie arătată fapta şi lucrul, o face aceasta neapărat. Dar felurile Lui de lucrare sunt prea înţelepte şi le săvârşeşte când au nevoie şi sunt strâmtoraţi şi nu oricum ar fi. Cel ce arată îndrăzneală într-un astfel de lucru, şi cere lui Dumnezeu, şi doreşte să se facă minuni şi puteri prin mâinile lui, este ispitit de diavolul ce râde de el, în cugetarea lui, care se laudă ca unul ce a slăbit în conştiinţa lui.

Noi trebuie să cerem la necaz ajutorul lui Dumnezeu. Dar a ispiti pe Dumnezeu fără neapărată trebuinţă e primejdios. Şi nu e drept cu adevărat cel ce doreşte aceasta. Multor sfinţi le-a împlinit Dumnezeu ceva prin bunăvoinţa Lui. Dar cel ce cere şi doreşte aceasta cu voia sa, fără să fie nevoie, cade din paza de sine şi alunecă din cunoştinţa adevărului. Căci dacă cel ce cere e ascultat în ceea ce cere, aşa cum îndrăzneşte el faţă de Dumnezeu, îşi găseşte în el loc cel viclean şi îl strămută la mai mari păcate decât acesta. Dar drepţii adevăraţi nu numai că nu poftesc acestea, ci şi când li se dau, le resping. Şi nu numai în ochii oamenilor nu le voiesc acestea, ci în chip ascuns în ei înşişi.

Din întristare se naşte smerenia

Căci iată că un oarecare dintre sfinţii părinţi a primit prin curăţia lui, din har, darul de a cunoaşte mai dinainte pe cei ce vor veni la el şi a cerut lui Dumnezeu, rugându-se şi alţi sfinţi, rugaţi spre aceasta de bătrân, să se ia de la el darul acesta. Iar dacă unii dintre ei au primit daruri, le-au primit de nevoie sau pentru simplitatea lor, pe ceilalţi semnul dumnezeiesc nu i-a mişcat, ci l-au văzut ca pe o întâmplare. Drepţii adevăraţi socotesc pururea în ei că nu sunt vrednici de Dumnezeu. Şi în aceasta sunt dovediţi că sunt adevăraţi, că se socotesc pe ei păcătoşi şi nevrednici de grija Lui. Şi o mărturisesc aceasta în chip ascuns şi arătat şi sunt înţelepţiti spre aceasta de Sfântul Duh, ca să nu fie părăsiţi de grija ce li se cuvine şi de pornirea de a lucra cât încă sunt în viaţa aceasta. Căci vremea odihnei le e rânduită în veacul viitor. Cei ce au pe Domnul locuind în ei nu poftesc să fie în odihnă şi să fie izbăviţi de necazuri, deşi li s-a dat pentru câte o vreme, în chip tainic, şi câte o mângâiere în cele trupeşti.

Nu este virtute aceea care, atunci când este dobândită, lasă pe om să părăsească grija şi osteneala ei. Iar sălăşluirea Duhului în om se vede în aceea că el se sileşte pururea să se supună, deşi ar putea face un lucru şi în tihnă. Că aceasta este voia Domnului în cei ce locuieşte, ca să nu se obişnuiască cu trândăvia; nici nu-i îndeamnă să caute odihna, ci mai degrabă lucrarea, şi să se predea pe ei unor necazuri prisositoare. Şi în încercări îi întăreşte pe ei şi-i face să se apropie de înţelepciune. Aceasta e voia Duhului, ca să fie ai Lui întru osteneli.

De lucrezi cele ale unei virtuţi mari şi nu simţi gustul răsplătirii ei, să nu te miri. Căci până nu se smereşte omul, nu ia plata lucrării sale. Iar răsplata nu se dă lucrării, ci smereniei. Cel ce o nesocoteşte pe a doua a pierdut-o pe cea dintâi. Cel ce a luat-o înainte, şi-a luat răsplata bunătăţilor, întrece pe cel ce are lucrarea virtuţii. Virtutea este maica întristării; şi din întristare se naşte smerenia; şi smereniei i se dă harul. Deci răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, în deşert se fac cele dintâi.

Nu toţi pot păzi bogăţia fără vătămare

Lucrarea virtuţii constă în păzirea poruncilor Domnului. Prisosinţa virtuţii este buna întocmire a cugetării. Iar aceasta constă din smerita cugetare şi din pază. Când celor dintâi le lipseşte puterea, ea e primită în locul lor. Căci Hristos nu cere lucrarea virtuţilor, ci îndreptarea sufletului. Pentru aceasta a rânduit poruncile celor de sub lege. Trupul lucrează atât în cele de-a dreapta, cât şi în cele de-a stânga. Iar cugetarea, precum voieşte, sau se îndreaptă, sau greşeşte. Sunt unii care lucrează înţelepciunea dumnezeiască în cele de-a stânga şi sunt alţii care săvârşesc păcatul sub înfăţişarea unor fapte dumnezeieşti.

De lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu şi-ţi dă un dar, înduplecă-L să-ţi dea cunoştinţa cum trebuie să te smereşti, sau să-l ia de la tine, ca să nu ţi se facă pricină de pierzare. Căci nu toţi pot păzi bogăţia fără vătămare. Sufletul care şi-a luat asupră-şi grija pentru virtute, trăind cu luare aminte şi în frică de Dumnezeu, nu poate fi fără întristare în fiecare zi. Pentru că virtuţile au împletite în ele întristările. Cel ce iese din necazuri se desparte fără îndoială şi de virtute. De doreşti virtutea, predă-te pe tine oricărui necaz. Căci necazurile nasc smerenia. Nu voieşte Dumnezeu ca sufletul să fie fără grijă. Cel ce voieşte să fie fără grijă se află în cugetul său în afară de voia lui Dumnezeu. Dar grijă numim nu pe cea privitoare la trupuri, ci pe cea privitoare la cele ce ne îndurerează şi care urmează faptelor bune. Până ce nu vom ajunge la cunoştinţă, care este descoperirea tainelor, ne apropiem de smerenie prin încercări. Celui ce se află în virtutea lui fără necaz, i s-a deschis o uşă de mândrie.

Cine doreşte, deci, să fie neîntristat în cugetul lui? Nu poate cugetarea să stăruie în smerenie fără pricini de pătimiri, dar nici în îndeletnicirea rugăciunii curate către Dumnezeu, fără smerita cugetare. Întâi se depărtează omul de la grija cuvenită în cugetul lui şi după aceea îşi apropie de sine duhul mândriei. Şi, zăbovind omul în ea, se depărtează de el îngerul purtării de grijă, care-i aproape de el, mişcând în el grija pentru dreptate. Şi când omul săvârşeşte nedreptate împotriva îngerului şi acesta se depărtează de el, se apropie de om vrăjmaşul. Şi de atunci nu mai este în el grija de dreptate. (Texte selectate din Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoinţă“, în Filocalia a X-a, Ed. I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1981)