Monahii şi „creştinii cibernetici“ (I)

Istoria monahismului este unul dintre capitolele cele mai interesante, dar şi mai enigmatice ale istoriei Bisericii. Sunt multe teorii care au încercat să lumineze începuturile sale, însă toate par a fi de acord sub un aspect: monahismul a apărut ca o necesitate. Iată de ce. Fervoarea credinţei primelor comunităţi creştine se atenuase, iar intensitatea trăirii iniţiale tindea să fie conjugată deja la trecut. Credinţa părea prea formalizată pentru unii membri ai Bisericii, care simţeau nevoia unei consacrări mai intense pe linia vieţii creştine propriu-zise. Persecuţiile slăbiseră, iar ameninţarea subînţeleasă calităţii de a fi creştin aproape dispăruse. Era tot mai dificil pentru un creştin să trăiască sentimentul că aparţine mai mult lui Hristos decât lumii.

Deşi nu se rupeau de Biserică şi nu aspirau la statutul de „creştini de rang superior“, monahii preferau, totuşi, să se retragă din societate pentru a se dedica vieţii în Hristos. Într-un fel, era vorba de o metamorfozare a unei stări existente, mai degrabă, decât o inovaţie. Retragerea din comunitate dădea celor în cauză acelaşi sentiment pe care-l simţeau creştinii odinioară sub teroarea ameninţării iminente, care trăiau mai mult dincolo decât dincoace.

Primele manifestări ale monahismului poartă amprenta ineditului, a spontaneităţii, a harului, cu foarte puţine explicaţii şi cu puţine reguli. Mai târziu, printr-o extensiune a acestei practici spirituale, misticii creştini au început să explice tot mai detaliat în ce consta, de fapt, experienţa mistică, în decursul veacurilor auzindu-se termeni şi expresii de genul: „unire cu Hristos“, „îndumnezeire“, „lumină necreată“ etc. Totuşi, mulţi dintre marii asceţi şi mistici, recunoscuţi ca sfinţi de Biserică, manifestau o anumită reţinere în a oferi detalii cu privire la experienţele lor. Desigur, nu din egoism, ci dintr-o frică de a conceptualiza ceva ce părea că se sustrage oricărei încercări de definire.

Monahii din Pateric, de pildă, nu au avut tentaţia legiferării, pentru că ei înşişi păşeau încă pe un teren necunoscut. Însă, de îndată ce numărul amatorilor de viaţă isihastă s-a înmulţit, probabil s-a formulat un set minim de reguli pentru începători. Situaţia s-a schimbat şi mai mult atunci când au apărut comunităţile monahale (probabil ca urmare a îmbătrânirii primei generaţii de sihaştri sau ca o condiţie pentru supravieţuirea în deşert), iar diversitatea opiniilor şi comportamentelor, care odată aveau atâta farmec, începuseră să creeze probleme. Aşadar, monahismul, ca fenomen care a irumpt dintr-o pornire spontană, a sfârşit (sau a fost salvat?) prin a i se fixa anumite reguli, cu privire la ce se cade şi ce nu se cade, ce este şi ce nu este folositor monahului.

Mediul monahal a generat, de la apariţia sa, o întreagă literatură specifică, ce cuprinde numeroase constatări, dileme, frământări. Chiar dacă iniţial viaţa monahală a fost strict experimentală - asceză, meditaţie etc -, în secolele următoare s-a scris tot mai mult pe marginea creşterii spirituale, încercându-se clasificări ale patimilor (Sfântul Ioan Casian) sau chiar sistematizarea parcursului ascetic sub o formă sistematică incipientă (Scara Sfântului Ioan Scărarul).

De ce a fost necesară teoretizarea? Probabil, din acelaşi motiv pentru care, la un moment dat, a fost necesar monahismul însuşi: sentimentul că ceva profund este pe cale de a se pierde şi, într-un fel sau altul, trebuie recuperat. Aşadar, deşi era vorba de forme noi (monahismul, tehnicile ascetice), ele căutau prezervarea experienţei spirituale şi a fondului simbolic iniţial.

De fapt, în articolul de faţă voiam să vorbesc despre o nouă „specie“ de creştini, creştinii cibernetici. Am insistat cu istoria monahismului pentru că există fine asemănări între fenomenul monahal şi ortodocşii (dar nu numai), care caută profunzime de trăire creştină pe internet. Despre cine sunt creştinii cibernetici , ce îi preocupă, prin ce sunt deosebiţi, vom vorbi joia viitoare.