Nebunia socială contemporană

Probabil că una dintre cele mai reprezentative embleme ale societăţii contemporane este cunoscutul grup statuar cu cele trei maimuţe care ne învaţă secretul vieţii sociale, una acoperindu-şi ochii, a doua urechile, a treia gura. Aceste animale, aşezate pe o carte enormă, „Le secret du bonheur“, sunt răspândite în mai toate pieţele lumii şi poate că mulţi oameni şi-au găsit în exemplul lor propria filosofie: să te faci că nu vezi, nu auzi şi să-ţi ţii gura.

Este reţeaua universală, un mic truc, pentru a obţine o existenţă convenabilă, neutră, o integrare în societate printr-o prefăcută neluare în seamă a ciudăţeniilor de tot felul care apar în această societate de la o zi la alta. Metafora care pare a funcţiona aici sugerează că ipocrizia poate constitui valuta forte a coexistenţei contemporane.

Spectacolul lumii a fost, dintotdeauna, interesant

Într-adevăr, în ultimii ani, spectacolul vieţii seamănă cu un film scăpat de sub control, amintind de acele vechi pelicule în care personajele o luau razna, mânate de o hipermobilitate bizară, ritmurile scenelor devenind mai importante decât semnificaţia lor. Ca şi în faţa acelor filme, care păreau obsedate de un ciudat extaz al mişcării, în prezent, asistăm la voluptatea transformării, determinată de apariţia altor mecanisme ale dinamicii sociale, care au schimbat radical formele existenţei contemporane.

Oricum, spectacolul lumii, care a fost totdeauna foarte interesant, devine, în anii noştri, fascinant. Probabil că istoricii sunt în drept să ateste sau să infirme această observaţie. Cât despre psihiatri, unul dintre motivele care dau un sens disciplinei lor, destul de năpăstuită, este tocmai înţelegerea acestor schimbări de personaje, scenarii şi mentalităţi. Evoluţiile sunt surprinzătoare şi secvenţele neaşteptate; acest teatru al lumii, care pare prost jucat, absurd şi rău regizat, lasă impresia că, undeva, ceva nu este în regulă.

Cei mai mulţi dintre spectatori, neînţelegând nimic sau prea puţin din spectacol, pun în practică pilda celor trei maimuţe şi aproape toată lumea se întreabă, confruntându-se cu haosul care se instalează în cele mai multe planuri ale vieţii sociale, până la inversarea raporturilor valorice de bază, dacă, nu cumva, lumea de astăzi este, într-adevăr, nebună. Dacă expresia, oarecum echivocă, de „nebunie socială“, nu reflectă, de fapt, o realitate corespunzătoare celui mai simplu înţeles al acestor vorbe.

Comportamentele aberante crescând în ritmul progresiei geometrice, cultivarea violenţei şi a perversiunilor, pornologia şi pornografia, libertatea concepută ca libertinaj, agresivitatea, abandonul familial, comportamentul aberant în căsătorie şi în familie, sinuciderile sunt câteva din temele care alcătuiesc povestea existenţei unei omeniri în plină agitaţie. Acestea, prin frecvenţă lor, produc într-adevăr impresia că societatea actuală se află pe o pantă înclinată, care duce direct către o inevitabilă apocalipsă, ca în scenele pictate pe zidurile bisericilor medievale, în care este mare înghesuială în drumul care duce direct în prăpădul iadului.

Întrebarea dacă lumea este pe cale de a-şi pierde mintea nu este cu totul lipsită de rost. Avalanşa de evenimente catastrofale sau doar abracadabrante, stupizenia, evidentă la tot pasul, lasă impresia că, pentru a trăi „normal“, în societatea actuală nu strică să fii puţintel nebun. Pare chiar că sminteala este o condiţie necesară vieţii de azi.

Adevărul este că omenirea a fost, întotdeauna, puţintel smintită. A ne îndoi de aceasta este neştiinţific, fiind suficient să evocăm perioade foarte mari din antichitatea cea mai îndepărtată, dar şi din prezent, pentru a nu mai avea nici un dubiu că nebunia a fost o constantă socială, o altă faţă a lumii care, existând virtual, devine aparentă în anumite circumstanţe.

Confuzia dintre firesc şi nefiresc

Problema este că, în prezent, această a doua faţă a lumii apare prea evident şi că s-ar putea ca, în curând, să nu mai ştim care este faţa firească a lumii.

Schimbarea raportului între firesc şi nefiresc, până la inversarea acestor repere, constituie esenţa fenomenologiei determinate de marile prefaceri contemporane. Am putea spune că suntem angajaţi într-o coabitare cu nebunia. Nici nu am exagera prea mult.

Trebuie să menţionăm însă că nebunia cotidiană, cu care ne întâlnim pretutindeni, în presă, în viaţa obişnuită, în familie, nu este nebunia clasică, „nebunia clinică“. Aceasta, o categorie nosografică stabilă, nu a variat decât prea puţin, chiar nesemnificativ, în ultimul secol.

Nebunia socială este, însă, progresivă, extensivă şi agresivă. Cu toate aproprierile care au existat între psihiatrie şi societate, nu putem afirma că istoria omului a fost una a psihiatriei, dar, în prezent, aceste două teme, nebunie şi societate, s-au apropiat atât de mult, încât par a se suprapune; dintr-o lateralitate paralelă, aceste subiecte par a fi amestecate, omogenizate, topite într-o unică substanţă. Exagerând puţin, am putea gândi că istoria contemporană pare a fi o istorie a psihiatriei.

Această „nebunie socială“, cvasi generalizată, cu care ne confruntăm cotidian are, de fapt, o denumire corespunzătoare şi ilustrativă, deşi mai puţin folosită de limbajul medical şi psihologic: „anomia“. Termenul este sugestiv şi adecvat obiectului. A fost multă vreme uitat (a fost introdus de peste un secol de către Durkheim), dar a fost reluat de abia câteva decenii; mai ales de către medicina legală (conform unui destin al definiţiilor care le plasează, cu timpul, la locul cel mai potrivit).

Meteahna omului contemporan

Anomia constă în incapacitatea frânării unor tendinţe sociale negative şi orientării normale a acestor tendinţe individuale. Termenul este o formulă satisfăcătoare şi pentru psihiatru.

Durkheim considera că anomia determină dezintegrarea unui grup social; pe plan individual, anomia explică acte nocive diferite, tulburări comportamentale, încălcarea unor reguli de convieţuire, agresivitate, mergând până la crimă; pe plan social, ilustrează ineficienţa unor constrângeri.

În spiritul clasic al conceptului, efectele cele mai evidente ale anomiei se reflectă la nivel matrimonial, unde perturbările căsniciei şi deteriorarea sistemului reglementărilor căsătoriei constituie „leziunea principală“. Această accepţie, iniţial restrânsă, s-a extins pe parcurs, începând cu 1957, an semnificativ pentru istoria anomiei, când R. K. Merton o prezintă într-o cuprindere largă, dincolo de reperele de bază ale lui Durkheim, conturându-i aspectul de psihiatrie socială.

Probabil că anomia trebuie inclusă mai atent în explorările medico-sociale ale psihiatriei. Aşa cum s-a conturat tema până în prezent, concepem ca „anomice“ o multitudine de aspecte ale psihologiei şi stilului de viaţă actual.