Nestinsa flacără a libertăţii

S-a glosat mult despre lipsa de verticalitate a românilor. S-a acreditat ideea că aceştia au supravieţuit în istorie şi datorită faptului că au înţeles deseori să se supună pentru a-şi păstra obiceiurile şi fiinţa, decât să se împotrivească cu riscul pieirii. Era, poate, şi o vedere filosofică asupra rosturilor, cuprinsă atât de bine în zicerea înţeleptului proverb: „Capul plecat, sabia nu-l taie”. S-a afirmat şi încă se mai macină vorbe în această privinţă că naţia noastră a acceptat comunismul ca pe un fel de fatalitate şi n-a opus rezistenţă tăvălugului bolşevic prăvălit peste o bună parte a Europei după ultimul război. Neadevărat pe de-a-ntregul. Au existat destule complicităţi şi o resemnare aproape generală, boală de care suferim, din păcate, şi azi, când o altă molimă, cea a dregătoriei corupte şi incompetente, pare să ne copleşească. Dar nu se poate trece cu vederea că au fost şi destui români care s-au opus comunismului şi sovietizării ţării şi au făcut-o nu doar în taina făpturii lor, ci deschis, fără ocolişuri. Despre aceşti mucenici s-a vorbit puţin şi în şoaptă în regimul trecut. Erau numiți aventurieri, extremişti, legionari, orbi, care nu vedeau cursul vremurilor. De bună seamă, că s-or fi numărat printre cei aproape trei mii de luptători anticomunişti din munţi şi astfel de oameni, însă cei mai mulţi dintre combatanţi erau de bună credinţă şi mai ales nu concepeau ca ţara lor să fie ocupată. Pentru libertate erau dispuşi să dea preţul cel mare, viaţa. Transpare cu limpezime din acţiunea lor, despre care s-a vorbit şi s-a scris mai mult, dar nu îndestul, după 1989, o donquijotescă pornire, precum şi o credinţă curată în valori înalte şi un idealism al purităţii.

Pe un astfel de om l-am cunoscut din paginile unei cărţi, una din acele tipărituri ce-ar trebui să fie parte a bibliografiei şcolare, dând seamă de eroismul unor români care au crezut că se pot opune comunismului cotropitor. Cartea se intitulează Muntele mărturisitor. A apărut la Editura „Timpul” din Iași sub semnătura scriitorului Constantin Hrehor. Eroul acesteia este luptătorul anticomunist Gavril Vatamaniuc din Suceviţa, cel care, vreme de şase ani, între 1949 şi 1955, a înfruntat cu neînfricare, alături de camarazii săi, trupele Securităţii în Munţii Bucovinei. Un personaj mitic. A marcat copilăria și adolescenţa de la Suceviţa ale poetului şi teologului Constantin Hrehor. Acesta a fost atât de puternic impresionat de curajul consăteanului său, de setea lui de libertate, de drama sa şi a multor locuitori ai satului, care l-au sprijinit, plătind amarnic cu temnița şi viaţa, că a simţit nevoia să zugrăvească povestea lor într-o carte, spre a fi de învăţătură şi pildă nea­mului întreg. Valoarea de simbol şi model l-a atras pe Constantin Hrehor în această scriere, cum subliniază de altfel autorul cărţii încă de la prima pagină: „Povestitor cu harismă, cu o experienţă existenţială, ce iese din normalitate pe parcursul relatărilor care dau chip acestui «roman» construit din întrebări laconice şi răspunsuri colocviale, din naraţii epopeice, Gavril Vatamaniuc se vrea nu un nume spre neuitare, ci un rostitor de adevăr, o figură cu relief într-o galerie de temerari care şi-au pus viaţa în slujba demnităţii...”

Demersul lui Constantin Hrehor este unul neuitător, săvârşit în numele adevărului. Şi-a propus, ca atâtea altele de acest fel, din anii ce-au urmat căderii comunismului, să dovedească cu fapte de necontestat că românii nu s-au predat fără luptă, că au avut martirii lor, îndreptăţiţi la respectul lumii.

Am avut norocul să-l cunosc pe acest dârz şi de nebiruit Gavril Vatamaniuc. L-am vizitat pentru a-l portretiza întru aducere aminte într-o emisiune de televiziune. Luptătorul din urmă cu peste 60 de ani era la acea vreme aproape nonagenar, dar lăsa senzaţia că dogoreşte în alcătuirea sa trupească aceeaşi ardoare ce l-a determinat să ia drumul muntelui în 1949 şi să pornească, cu câţiva camarazi, la fel de cutezători ca şi el, lupta cu arma în mână împotriva unui inamic infinit mai puternic. Bărbatul de 86 de ani în momentul filmării era o încarnare fericită a verticalităţii şi credinţei în idealurile de dreptate şi libertate. Nimic nu l-a putut clinti din drumul său, nici cumplita temniţă, în care a stat nouă ani. A scăpat, deşi era condamnat pe viaţă, graţie decretului din 1964. A tălăzuit în fiinţa sa atâta dorinţă de slobozenie, de adevăr şi justiţie, că nimic altceva decât sentimentul fără de egal al libertăţii n-a prezentat o cât de mică însemnătate pentru dânsul. Voia să fie liber. Această fierbinte aspiraţie i-a dat aripi, încât atunci când se afla pe vârfurile Obcinelor, foşnind de securişti, i se părea, cum ne-a destăinuit-o fericit, că întruchipa un dac liber. La fel ca atunci s-a simțit cât a trăit. În inima lui ardea acelaşi foc sacru. La flăcările acestuia s-a plămădit verticalitatea ce-i şi o virtute a poporului român şi pe care el şi alţii aidoma lui au întrupat-o cu atâta vigoare şi demnitate. Sunt fapte pentru care binemerită preţuirea şi neuitarea noastră.

Un astfel de mod de a înţelege să-ţi trăieşti în demnitate şi curaj viaţa, să-ţi asumi destinul, să nu fii vierme, ci om de-adevăratelea, ţine de exemplaritate şi de o forţă lăuntrică ce nu-i una obişnuită. Aceşti semeni ai noştri, prin eroismul şi puterea lor de jertfă, sunt admiraţi, dar şi pizmuiţi, chiar consideraţi a nu fi fost întregi la minte, de vreme ce şi-au înfrânt instinctul de conservare şi s-au expus dispariţiei fizice, mânaţi nu de interese meschine, dimpotrivă, animaţi de o cauză, una din cele înalte. Despre faptele acestor oameni, ce-au dobândit aură mitică, s-a vorbit cu fereală şi teamă în comunism, dar şi cu un respect de multe ori sacerdotal, în pofida încercărilor perfide şi neîntrerupte ale puterii de a le terfeli imaginea şi a-i livra opiniei publice ca legionari, terorişti, exaltaţi ori nebuni. După prăbuşirea regimului totalitar despre faptele luptătorilor a început să se audă şi au prins a se depăna cânturile epopeii bătăliilor duse şi a se ridica o parte din ceţurile ce-au învăluit dramatica şi însângerata istorie a luptelor din munţi cu Securitatea. S-au scris cărţi, au fost realizate emisiuni de televiziune şi s-au produs reparaţii morale şi materiale ce i-au privit pe puţinii supravieţuitori. Însă luptătorii n-au câştigat pe deplin acel loc respectabil în istorie, de care se bucură, de pildă, militanţii din Rezistenţa franceză. În localităţile de baştină n-au devenit figuri legendare, cum era firesc, ci adesea motiv de gâlceavă, de invidie, de ură, cum s-a petrecut la Suceviţa cu Gavril Vatamaniuc. Privit chiorâş de unii dintre consătenii săi, dându-i-se de înțeles de Securitate că nu e bine să vieţuiască pe mai departe în satul său, Gavril Vatamaniuc a fost nevoit să părăsească Suceviţa la scurt timp de la ieşirea din închisoare şi să se stabilească la Frasin, unde a domiciliat până ce-a închis ochii. Şi azi, la atâta amar de vreme, urmașii unora din cei care i-au ajutat pe Vatamaniuc şi pe tovarăşii lui văd în consăteanul lor sursa răului care au avut parte, fiind închişi, ucişi în detenţie, părinţii şi bunicii lor. Are loc o stranie orbire. Este confundată victima cu adevăratul călău, care a fost regimul comunist. După 1989 s-a adăugat invidia, ceea ce nu face decât să sporească alienarea. Faptul că aceşti jertfitori primeau o recompensă pentru anii de temniţă, de pătimiri, îi transforma în duşmani ai comunităţilor în care şi-au dus zilele. Am fost, aşadar, martorii unei pervertiri morale.

Poate acest fenomen aproape maladiv n-ar fi căpătat asemenea dimensiuni dacă societatea ar fi aşezat faptele luptătorilor din munţi la locul cuvenit în ramele istoriei. Cunoașterea și cinstirea acestor jertfe pentru libertate ar fi generat și o altă percepție din partea lumii democratice, așa cum îmi mărturisea într-un interviu scriitorul francez de origine română Virgil Tănase, dialog inclus în cartea mea ce stă să apară, Din cufărul taifasurilor și divanurilor: „Se vedea întotdeauna ‘56 în Ungaria, ‘53 la Berlin, Solidarnoști în Polonia, uitându-se un lucru foarte important, și care a fost ocultat, că România a avut cea mai lungă și cea mai dură rezistență armată împotriva societății totalitare, mă feresc să spun a comunismului, și a rușilor. S-a luptat în munți în România, ceea ce se numește gherilă, până în anii 1955, 1956. Deci, timp de zece ani. De-abia acum istoricii francezi au început să descopere această gherilă și vorbesc despre acest fenomen istoric foarte important. (...) Eu sunt foarte mândru de rezistența care a opus-o România sistemului totalitar, chiar dacă aceasta n-a fost în perioada spectaculară la fel de mediatizată ca revoluția maghiară, sau ca sindicatul Solidaritatea”.

E timpul unei reconsiderări a însemnătății acestei bătălii eroice și a situării ei între faptele de glorie românești și internaționale. Martirii libertății, despre care atât de minunat glăsuiește una dintre cântările Fericirilor, s-ar bucura cuviincios acolo în grădinile cerești.