O lumină reavănă

Brâncovenii canonizați au acest dar: tot ceea ce ating se preface subit în sfințenie, eleganță, decență, credință tare. Așa au lucrat și în inima Elenei Murariu, artist plastic, în așa fel încât au preschimbat-o în purtătoarea lor de mesaj vizual, dar și haric. Cum a fost posibil?

Atât de mult a adăstat (cu inima) în proximitatea familiei lor, încât ea, o femeie iconar, a reușit să surprindă taina conjugală, energia paternă, duioșia filială, ardoarea credinței și demnitatea muceniciei lor ca nimeni altcineva. Elena Murariu este, de departe, ambasadorul de la curtea cerească a Brâncovenilor, care le poartă povestea în lumea largă. Ce rol! Ce încărcătură, ce responsabilitate! Să te apuci să-i reprezinți pe martirii voievodali lumii moderne, lumii grăbite, lumii superficiale - iată un canon artistic și duhovnicesc care nu e pentru oricine. O sarcină teribil de grea, dată fiind anvergura lucrării lor pământești și cerești unice, uimitoare. Postumitatea lor vizuală nu e la îndemâna oricui, iar faptul că Elenei îi „ies” toate arată bunăvoința lor cerească, binecuvântarea lor.

Am fost invitat la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” să vorbesc în deschiderea unei expoziții de icoane ale Brâncovenilor re­alizate „de mâna Elenei Murariu”, așa cum își semnează iconara lucrările. Dar ele nu sunt făcute doar de „mâna ei”, căci mâna nu se mișcă singură, ea este animată de minte și de inimă. Iar acestea trebuie să fie locuite, pătrunse de harul Duhului Sfânt, ca la rugăciunea intensă, curată, pentru a putea trasa linia sfințeniei, a colora viitorul eshatologic, a încadra neîncadratul. Pe scurt, a face teologie dogmatică în desene și vopseluri. Și a putea inversa rolurile: din privitor, omul să devină el însuși privit de icoană.

Evenimentul realizat de conducerea școlii - inimoasa și devotata directoare Mona Șerbă­nescu merită toată prețuirea noastră - s-a bucurat de o împătrită declinare a următoarelor domenii: arte plastice, teologia icoanei, istorie, educație. Cu alte cuvinte, așa după cum caratele unui diamant se obțin din numeroasele fațete obținute prin prelucrare (șlefuire), tot așa și elevii Școlii „Anastasia Popescu” vor fi supuși, succesiv și deodată, celor patru tipuri de informație, de energie creatoare, descoperitoare. Chiar plasate în holul central al școlii, în tumultul recreațiilor, icoanele tăcute vorbesc. Elevii vor avea parte de o subtilă rafinare a vederii, a descoperirii privirii iconice. A medi­tației, a reflecției, a gândirii mărturisitoare, a conștiinței ecleziale.

Pentru Elena Murariu cele două aripi ale începutului pasiunii brâncovenești s-au numit Ioan Alexandru și Dan Mohanu. Unul prin poezie, altul prin reprezentarea grafică. Însă iconara s-a dus mult mai departe, pe drumul strâmt al sinergiei cu sfinții înșiși. Două exemple iconografice: „maratonul” mântuirii al atleților lui Hristos, care se îndreaptă, vitejește și hotărât, spre mucenicie. Cei șase bărbați de viță nobilă par că se iau la întrecere: cine trece primul linia Raiului! O cursă a morții și a învierii, un start al bărbăției în Hristos, o alergare spre cunună... Apoi este frumosul desen cu păunul care poartă în penajul deschis medalioanele cu capetele Brâncovenilor, ca pe o podoabă suplimentară. Această pasăre, știm bine, este simbolul Raiului, al frumuseții nepieritoare (în vechime se spunea că păunii nu putrezesc după moarte), al luxu­rianței lumii lui Dumnezeu, neatinsă de morbul păcatului și al morții. Ei bine, te mai poți gândi - văzând lucrarea - și la Doamna Păuna Cantacuzino, soția celui care l-a trădat pe Brâncoveanu și care, exact în ziua de 15 august 1714, la ceasul descăpățânării, are parte de o viziune teribilă, urmărind „în direct” de la sute de kilometri execuția de pe malul însorit și însângerat al Bosforului. Păuna se afla la Mănăstirea Dintr-un Lemn atunci când a „văzut” descăpă­țâ­narea, fiind marcată pe viață...  Așa­dar, păunul care poartă, în viziunea Elenei Murariu, capetele celor șase martiri nu poate fi chiar împăunata doamnă a Țării Românești, ajunsă la putere în urma trădării?

Nu pot încheia acest articol fără să evoc prezența luminii în icoanele și desenele Elenei Murariu. Și când spun prezență, chiar aceasta este: lumina necreată lăsată să pătrundă, să fie în cadrele bidimensionale ale icoanelor. Nu e o lumină de pânză albă, crudă, nu e o lumină de amestec de culoare, nu e o lumină din contrast cu întunericul: este o respirație de lumină lină, blândă, ca o prezență concretă care leagă toate personajele. Este un halou ca o răsuflare caldă pe un geam înghețat, pe care poți scrie ce vrei, mai apoi… De exemplu: „Iubesc”.