O Ortodoxie fără Hristos

Esenţial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identităţii naţionale este supus la tot mai mari încercări. Este şi problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani şi ceva, în care harta ţării şi ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină naţională să se maturizeze şi să-şi afle coerenţa necesară pentru dialogul cu alte doctrine. Sprijinită pe marile curente de renaştere naţională, de la Şcoala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalităţi providenţiale, precum şi pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea „poporului născut creştin“ s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală şi pe conceptul „spaţiului mioritic“ de filiaţie dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos - valori percepute esenţialmente mistic sau iraţional -, şi mult mai puţin pe conceptul modern de stat naţional şi naţiune. De aici, spasmele dialogului „spiritului naţional“ cu modernitatea şi cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice cu cât, la nivelul maselor, „spiritul naţional“ este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaţioniste, refractare faţă de modernitate. Şi cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate faţă de tradiţie. Vehemenţele naţionalismului interbelic, sincrone vehemenţelor altor naţionalisme din epocă, ţin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, câtă vreme mişcările „dreptei“ au fost ostracizate de  comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor „dreptei“, ca Mişcarea Legionară, ţine de revenirea la acelaşi izolaţionism doctrinar interbelic.

A susţine, fără precizări circumstanţiale, că „Mişcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt“, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puţin pripit, atât din punct de vedere civic, cât şi duhovnicesc. Tabloul complex şi contradictoriu al Mişcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990, deci idealizările, ca şi anatemizările ei, explicabile în lipsa informaţiei, nu-şi mai au locul. Totuşi, incapabilă de a aprofunda nuanţele fenomenului, lumea (şi „stânga“, şi „dreapta“) preferă ucigătoarele judecăţi maniheiste, care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreţ faţă de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.

Anonimi „fraţi“ şi „surori“, susţinuţi uneori şi de clerici izolaţi sau de călugări rătăcitori, lansează „smerite“ judecăţi acuzatoare asupra acestor probleme, care îi depăşesc. Inconsistenţa lor e vădită de spiritul discursului: unilateral şi isteric, panicard, lipsit de respect şi dorinţă de înţelegere a celuilalt.

Un comentariu apărut în blogosferă pentru susţinerea monahului pro-legionar susţinea că Ortodoxia ar fi „de neconceput fără antisemitism“. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, aşadar, prima şi cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o Ortodoxie în afara creştinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca şi urile interconfesionale şi interreligioase, antisemitismul trădează creştinismul şi-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creşterea alarmantă a anticreştinismului pe plan mondial nu este consecinţa crispării obstinate în asemenea atitudini?

Mulţi dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul „Ortodoxie“, când se referă şi la aspecte generale ale creştinismului, ca şi cum ar prefera „dreapta închinare“ (în faţa cui?, a unui sistem de reflexe şi canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. Pe câţi dintre aceşti rigorişti - oameni trecuţi superficial prin vămile cărţilor, nu şi prin acelea ale suferinţei şi renaşterii - nu-i enervează această „mărinimie a lui Hristos“!

O teribilă armă a diavolului este generalizarea - păcat al gândirii neinstruite, nemenţionat în îndrumarele de spovedanie, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală şi încremenirea sufletească faţă de concreteţea mereu surprinzătoare a vieţii. Copiii şi sufletele simple nu practică generalizarea - iată unul dintre motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii şi alţi teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scrupule, pentru a evita impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul cu nejustificate pretenţii sapienţiale.

Generalizarea păcatului lui Iuda, ca şi a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei şi care implică problema evreiască şi naţionalismele locale, cu contondenţele lor - iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorţul lor de dragostea iertătoare şi mereu dialogică a lui Hristos.

Corespondentul generalizării, în ordinea virtuţilor, este absolutizarea sfinţeniei omeneşti, cu idolatrizarea tuturor faptelor şi convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut - o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renaşterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naţionaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfinţenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are şansa de a rămâne ratat.