Ortodoxia în noua Europă (V)

Secularizarea - o mare provocare pentru Ortodoxia europeană

Societatea de azi exprimă tot mai mult o anume ambiguitate. Şi această ambiguitate a modernităţii şi postmodernităţii este legată nemijlocit de faptul că oamenii înţeleg tot mai puţin rădăcinile şi fundamentul real al ideii de libertate. Modernitatea a împins raţiunea umană la o emancipare fără limite, existând riscul, aşa cum afirmă actualul Papă, Benedict al XVI-lea I, să devină ea însăşi una iraţională. Din păcate, idealul modernităţii este autonomia deplină a acestei raţiuni, o raţiune auto-suficientă, care se detaşează complet de originile sale, devenind totodată inumană şi ostilă creaţiei. Deşi este produsul spiritului european, continuă Papa, o asemenea raţiune trebuie considerată „post-europeană şi chiar anti-europeană“, pentru că nu se mai fundamentează pe respectul faţă de Dumnezeu şi pe valorile morale care provin din credinţa creştină. Este o raţiune care pune în valoare exclusiv drepturile omului, individului, ci nu şi pe acelea ale lui Dumnezeu.

Dispreţul faţă de criteriile morale conduce la un evident conflict între valori

Însuşindu-şi afirmaţia memorabilă a teologului protestant Rudolf Bultmann, potrivit căruia „un stat ne-creştin este posibil în principiu, dar nu un stat ateu“ II, actualul Papă afirmă că societatea occidentală este tot mai aproape de a trăi această experienţă. În opinia sa, o atare societate nu poate rămâne pe termen lung o societate solidă, tocmai pentru că-L exclude pe Dumnezeu din viaţa ei. O asemenea societate „se va deschide spre tiranie când va fi destul de obosită de anarhie“ III.

Chiar dacă marxismul impus prin forţă s-a prăbuşit, ateismul practic şi materialismul sunt extrem de prezente în Europa de azi; fără a fi impuse, ele îl determină pe europeanul nostru de azi să trăiască şi să se comporte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. În acelaşi timp, se constată o anume căutare de experienţă religioasă, dar care nu are, de cele mai multe ori, nimic în comun cu Evanghelia. În consecinţă, Europa de azi se află în faţa sfidării de „a face o nouă opţiune pentru Dumnezeu“IV , pentru a nu fi absorbită de materialism, consumism şi nonsens. De altfel, ateismul zilelor noastre este un ateism în regim de pace, care nu este „împotriva“ lui Dumnezeu, ci care „Îl ignoră“ pe Dumnezeu.V

Este tot mai evident faptul că foarte multă lume azi este interesată preponderent de ceea ce poate realiza aici şi acum. Există o goană hedonistă, uneori ciudată, după o tot mai mare bunăstare materială, după confort, o preocupare obsesivă pentru frumuseţea fizică, o spaimă de îmbătrânire şi angoasa în faţa morţii. Viaţa şi preocupările spirituale au fost înlocuite de obsesia de a câştiga tot mai mulţi bani, de apetitul aproape incontrolabil după distracţii, de tirania modei ca mijloc de a te distinge de ceilalţi sau de a fi asemenea altora etc.VI Maladia secularizării a modificat mentalităţile şi tradiţiile popoarelor europene, modul de a înţelege familia, iubirea, sexualitatea, dar mai ales raportarea la moarte şi eternitate. De altfel, pentru mulţi europeni, patrimoniul spiritual creştin nu mai reprezintă un punct de reper în viaţă, ci ceva desuet, fără vreo legătură cu noul profil al omului modern. Vidul afectiv şi intelectual ce se înfiripează într-o societate dominată tot mai mult de ideologia unică a pieţei, a ratingului, generează o carenţă profundă de motivaţie şi o plictiseală cumpli-tă, dublate de o „cultură“ narcisistă, căreia îi cad victime tot mai mulţi oameni, care pur şi simplu se abandonează iluziei şi fantasmagoriei.VII

Şi în cultură, poate că într-un mod cu totul special în cultură, spiritul european a anihilat, încă de timpuriu, mentalităţile şi modalităţile de gândire medievală, orientate exclusiv „spre marea slavă a lui Dumnezeu“ (ad maiorem Dei gloriam); a creat, în schimb, o mulţime de opere şi stiluri cărora le sunt suficiente criteriile estetice, dar nu şi cele morale, încercând să-şi descopere sensul în ele însele. Desigur, dispreţul faţă de criteriile morale conduce astăzi, în special în Europa, la un evident conflict între valori. De pildă, arta, care dintotdeauna a fost chemată să-L preamărească pe Dumnezeu şi creaţia Sa, „nu a înflorit nicăieri mai variat decât în Europa şi nicăieri ca aici arta nu s-a regăsit într-o poziţie mai profund îndepărtată de Dumnezeu, prin năzuinţa de a-şi fi sieşi suficientă“ .VIII

Modernitatea afectează viaţa religioasă tradiţională

Globalizarea, la rândul ei, ameninţă realmente patrimoniul culturilor lumii, conducând la o sărăcire şi o mutilare a naturii umane înseşi. Aşa cum afirma Claude Lévi-Strauss, „fiecare cultură reprezintă un capitol considerabil de bogăţie umană. Fiecare popor are un capital de credinţă şi de instituţii ce reprezintă, pentru ansamblul omenirii, o experienţă de neînlocuit. Atunci când omenirea se simte ameninţată de uniformizare şi monotonie, ea devine conştientă de importanţa valorilor diferenţiale. Ar trebui să renunţăm complet la a mai încerca să înţelegem omul, dacă nu recunoaştem că sutele, miile de popoare au inventat moduri originale şi diferite de a fi om. Fiecare ne aduce o experienţă a condiţiei de om, diferită de a noastră. Dacă nu încercăm să o înţelegem, nu vom reuşi să ne înţelegem pe noi înşine“IX . După cum dispariţia unui număr mare de specii animale sau vegetale se constituie într-o ameninţare la adresa patrimoniului biologic al planetei, tot la fel pierderea diversităţii culturale, provocată fie de omogenizarea artificială a culturilor naţionale, fie printr-o intoleranţă faţă de aşa-numitele „culturi minore“, înseamnă un mare pericol al modernităţii.X

Ortodoxia şi tipul de societate modelat de către aceasta de-a lungul timpului se află în prezent sub impactul modernităţii şi al criteriilor de „eficacitate“ pe care aceasta le impune. Sociologia (post)modernităţii reliefează faptul că în momentul în care ansamblul vieţii sociale începe să fie dominat de către norme de eficacitate pragmatic definite şi impuse unor categorii sociale cât mai largi, însoţite de o fragmentare a relaţiilor personale şi sociale, religia intră, şi ea, la rândul ei, într-o stare de „conflict“ cu modernitatea. Modernitatea, cel puţin în marile centre urbane, afectează viaţa religioasă tradiţională, oferind loc fragmentării şi căutărilor strict personale.

În acelaşi timp, pe măsură ce comunităţile rurale „tradiţionale“ încep să dispară, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei, schimbării naturii ocupaţiei sau migraţiei masive, începe să se erodeze progresiv şi sentimentul atât de special al memoriei religioase ortodoxe .XI Odată dispărută această memorie, tradiţie religioasă colectivă, începe secularizarea, care presupune o viaţă limitată exclusiv la ceea ce se poate dobândi şi se întâmplă aici şi acum, în afara oricărui Dumnezeu.

Secularizarea - „o şansă pentru un nou început“

Deşi secularizarea este cu mult mai prezentă în Occident, totuşi inclusiv spaţiul ortodox începe să fie tot mai profund contaminat de germenii acesteia. Grecia este un exemplu în această privinţă. Aceasta, întrucât secularizarea nu înseamnă doar prezenţa tot mai scăzută a credincioşilor în viaţa Bisericii. De pildă, în ţările foste comuniste, cu unele diferenţe, secularizarea se exprimă prin corupţie, injustiţie, terorism de presă pus în slujba unor interese obscure, prosti-tuţie, avorturi la o scară foarte largă, copii abandonaţi, alcoolism, incultură religioasă, violenţă, criminalitate etc. Este şi motivul pentru care cuvintele rostite de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu IXII , cu circa un deceniu în urmă, privind Europa creştină răsăriteană rămân, cel puţin parţial, şi astăzi valabile: „În Europa răsăriteană, creştinii văd prăbuşindu-se culturile pe care credinţa lor le inspirase mai mult sau mai puţin, o întreagă artă de a trăi împreună pe care o distrug cu brutalitate banul, individualismul, un hedonism adeseori grosier. Aproape un secol, sau jumătate de secol de persecuţie au transformat Biserica într-un ghetou liturgic, în care credincioşii sunt mai degrabă «liturgizaţi» decât evanghelizaţi. Atunci Ortodoxia devine mai degrabă un semn de apartenenţă orgolioasă decât o credinţă personală plină de compasiune“.

Dincolo de toate acestea, chiar dacă procentul celor care participă efectiv la viaţa Bisericii nu este unul foarte mare, totuşi, cel puţin în România, Biserica este percepută în continuare drept cea mai credibilă dintre toate instituţiile naţionale. Nu întâmplător, un binecunoscut sociolog al religiilor, precum Jean-Paul Willaime XIII, foloseşte expresia „diferenţă abisală“ atunci când compară situaţia existentă în ţările foarte secularizate din Occident, cum ar fi Franţa, şi ţările ortodoxe.

Mai mult decât atât, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte DanielXIV , apreciază că, dincolo de părţile ei negative, secularizarea poate reprezenta o şansă pentru un nou început, pentru o reînnoire a credinţei. Secularizarea obligă Biserica să-şi reînnoiască viaţa spirituală şi sacramentală, să devină mai responsabilă pentru destinul lumii, mai sensibilă la prezenţa lui Hristos în lume, în eforturile pe care societatea ar trebui sau trebuie să le facă pentru dreptate, libertate şi demnitatea omului. Iar dacă Biserica este, uneori, desconsiderată şi marginalizată, în această situaţie ea are marea şansă de a-i înţelege cu mult mai bine pe toţi aceia care sunt abandonaţi, marginalizaţi sau aflaţi la periferia societăţii, contaminată de secularism. În această situaţie, lumea este chemată la o şi mai multă sfinţenie a vieţii, la o mai profundă spiritualitate, înţelepciune şi spirit de jertfă.

Concluzii

În noul context creat, Uniunea Europeană va trebui să acorde o atenţie deosebită respectului identităţii şi specificului cultural şi spiritual al fiecărui popor. Nordul predominant protestant şi sudul catolic prezintă trăsături relevante şi semnificative pentru Uniunea Europeană, în vreme ce Ortodoxia dispune la rândul ei de o moştenire culturală şi spirituală proprie, dar de aceeaşi sorginte creştină. Pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare şi hristologice, ca moştenitoare a tradiţiei patristice, Ortodoxia are o structură spirituală proprie, fiind preocupată în special de realităţile vieţii duhovniceşti şi de relaţiile ei inter- şi intra-personale şi umane. Trăsătura fundamentală a Ortodoxiei este comuniunea, îndreptată atât spre interior, cât şi spre exterior.

Ceea ce doreşte Biserica Ortodoxă de la Uniunea Europeană este să respecte şi să încurajeze pe mai departe diversitatea religioasă şi culturală, să respecte specificul Bisericilor şi comunităţilor religioaseXV , să încurajeze dialogul între Biserică şi instituţiile europeneXVI. România, alături de alte state comunitare, cum ar fi Germania, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, şi-a reglementat relaţia cu Bisericile şi celelalte culte prin Legea nr. 489/ 2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor“ din România.

Marile schimbări din Europa de azi şi din întreaga lume obligă Ortodoxia să apeleze mai mult la calea dialogului în toate domeniile, fireşte fără a-şi trăda propria identitate. E un drum pe care polemica, apologia unilaterală şi acuzaţiile reciproce ar putea lăsa treptat, cu siguranţă, locul unei mărturii creştine comune, într-o lume tot mai secularizată, o lume care caută noi forme de „comuniune“, dar fără Hristos.

Reperele Ortodoxiei în noua Europă, subliniază Patriarhul DanielXVII , trebuie actualizate, în sensul că e nevoie de „o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de azi, şi mai ales dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială“.

Desigur, toate aceste consideraţii privind rolul şi rostul Ortodoxiei în Europa de azi şi de mâine trebuie corelate cu experienţa celor două milenii de viaţă creştină, pentru a înţelege mai bine perspectivele mileniului al III-leaXVIII. Primul mileniu de viaţă creştină ne-a arătat ce înseamnă o relaţie armonioasă între Dumnezeu, om şi lume cu ajutorul marilor Părinţi greci şi latini ai Bisericii. Al doilea mileniu a abandonat această bază sau a raportat-o unilateral la Dumnezeu în primele cinci veacuri, iar în ultimele cinci veacuri la „omul independent“ de Dumnezeu cu impulsul oferit în special de perioada iluminismului. În fine, mileniul în care deja am intrat ar trebui să aibă misiunea de a-l elibera pe om de cultul înrobitor al independenţei lui şi să-i deschidă o nouă cale în relaţia sa cu Dumnezeu şi lumea. În acest context, Ortodoxia are nevoie să reînnoiască relaţia ei cu Părinţii Bisericii, punându-l astfel din nou în legătură pe om cu Dumnezeu şi cu lumea. Doar astfel va lua sfârşit drama apostazierii omului faţă de Dumnezeu, care a determinat implicit drama relaţiei cu lumea. Urmările acestei apostazieri reprezintă o experienţă dintre cele mai dureroase ale omului contemporan, în sensul că se află într-o permanen-tă căutare identitară, dar nu se mai regăseşte.

I Vezi Cardinal J. Ratzinger, Europa - o moştenire care angajeazĂ responsabilitatea creştinilor, în: Cardinal J. Ratzinger, Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei, op. cit., pp. 25-26;

II R. Bultmann, Das Evangelium des Johannes, Göttingen, 1957, p. 511;

III Cardinal J. Ratzinger, loc. cit., pp. 19, 28-29;

IV T. Tia, „Fotografia crizei valorilor: descreştinarea Europei contemporane. Analize şi terapii pastorale“, în: Univ. „1 Decembrie 1918“, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Simpozion Internaţional 2004, Spiritualitate Şi consumism în Europa unită, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 439;

V Piersandro Vanzan, „Crisi della modernità e ambiguo ritorno del sacro“, în La Civiltà Cattolica, 1995, IV, p. 51; apud ibidem, p. 424;

VI Vezi Şi T. Baconsky, Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Anastasia, BucureŞti, 1999, pp. 65-72;

VII Th, De Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, trad. rom., Amarcord, TimiŞoara, 2001, p. 23; I. Bizău, Viaţa în Hristos Şi maladia secularizării, Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 24;

VIII Cardinal Ch. von Schönborn, Oamenii, Biserica, Ţara. Creştinismul ca provocare socială, trad. rom., Anastasia, BucureŞti, 2000, p. 49;

IX Apud Th. De Koninck, op. cit., p. 108;

X I. BizĂu, op. cit., pp. 26-27;

XI Vezi M. BĂnicĂ, op. cit., p. 53;

XII Apud O. Clément, AdevĂr Şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, trad. rom., Deisis, Sibiu, 1997, p. 137;

XIII Jean-Paul Willaime (editor), Des maîtres et des dieux-écoles et religions en Europe, Paris, 2005 ; apud M. BĂnică, op. cit., p. 87;

XIV D. Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, IaŞi, 2001, pp. 140-143;

XV Vezi A. Manolescu, Europa ţi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Polirom, Iaţi, 2005, p. 205;

XVI Vezi R. Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaŢiul public european, Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 101-117;

XVII D. Ciobotea, „RelaŢiile Stat-Biserică (tradiŢie Şi actualitate)“, în: Libertatea religioasă în contextul românesc şi european, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15;

XVIII D. Papandreou, Biserică, societate, lume, p. 44.