Părintele Stăniloae - dascăl al rugăciunii

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române

L-am văzut de câteva ori pe părintele profesor Dumitru Stăniloae slujind ca preot. Un contrast uimitor între teologia sa înaltă şi modul său smerit de a sluji ca preot. La prima vedere, n-avea absolut nimic impresionant când slujea. Dar după ce meditai asupra modului cum slujea, îţi dădeai seama că cel mai important era autenticul. Slujea ca şi când ar fi fost un preot simplu de la sat, cu pregătire teologică modestă.

Părintele Stăniloae nu se interesa nici cum sună vocea sa - slujea cu o voce aproape stinsă -, nici cum îi arată înfăţişarea, nici gesturile. Era foarte natural, simplu, smerit, iar când predica, rostea o cateheză foarte substanţială, dar simplă; pentru ca şi oamenii simpli să poată înţelege esenţialul credinţei ca viaţă în Dumnezeu. Punea accent foarte mult pe iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Acest adevăr revenea des în predica sa. El mai arăta cât de mult ne ajută rugăciunea. Predica sa era o meditaţie cu sfaturi practice, simple, încât şi omul cel mai simplu ar fi înţeles că participarea la rugăciunile Bisericii este mare câştig pentru viaţa spirituală.

Reflectând la modul în care slujea părintele, îmi dau seama că cele mai importante caracteristici ale slujirii lui ca preot erau smerenia şi simplitatea. Însă smerenia sa venea din faptul că se simţea copleşit de prezenţa lui Dumnezeu. Ori, este un mare dar să simţi prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu când slujeşti la sfântul altar.

În plus, când slujea, părintele Stăniloae era purtător al unei prezenţe harice, dar nu o prezenţă spectaculoasă care se impune forţat, ci era o prezenţă duhovnicească percepută ca o pacificare a sufletului.

Când slujea ca preot, părintele Stăniloae semăna cu părintele Sofian Boghiu, care nu era mare orator, dar cuvântul lui avea pondere, ca sfat duhovnicesc, datorită prezenţei Duhului lui Hristos în el. Părintele Stăniloae avea ceva comun şi cu părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria. Deci, părintele Stăniloae avea în comun cu părintele Sofian şi cu părintele Paisie cuvântul pacificator şi sfinţitor, purtător de Duh Sfânt. Ne dăm seama că, în slujirea sa liturgică, părintele Stăniloae trăia foarte intens prezenţa lui Hristos, iubirea Lui tainică din Sfânta Liturghie a Bisericii. Părintele regreta că n-a fost măcar pentru o vreme preot de parohie. Uneori zicea: „Dacă aş fi fost mai mult timp preot de parohie, aceasta ar fi influenţat şi mai mult teologia mea“.

În testamentul său către tineri, spre sfârşitul vieţii, prin anii 1992-1993, părintele Stăniloae a spus printre altele că îşi dă seama, la bătrâneţe, că trebuia să lege mai mult teologia sa de importanţa operei filantropice, de slujirea aproapelui. Mereu nemulţumit de ceea ce a realizat, cu multă smerenie, el regreta că n-a unit îndeajuns teologia spirituală cu cea misionară. Totuşi, noi ştim acum cât de multă misiune a făcut el cu teologia sa profundă în ceea ce priveşte formarea teologică a preoţilor noştri de parohie, de mănăstire şi de universitate.

Într-un fel, teologia părintelui Stăniloae, în întregimea ei, ar putea fi numită o teologie a rugăciunii, întrucât găsim în lucrările sale multe referinţe privind importanţa rugăciunii, foloasele rugăciunii şi necesitatea acesteia. De pildă, în lucrarea „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă“, părintele spune: „Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată, trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune străbate omul ca un scafandru în adâncimile nesfârşite ale lui Dumnezeu Care, ca Persoană iubitoare, rămâne totuşi distinct de cel ce se roagă şi-l menţine şi pe acesta distinct. De aceea, prin rugăciune, îi vin omului puteri nenumărate şi nesfârşite, chiar puteri de rugăciune mai multă, cum vin cuiva într-un grad infinit mai mic puteri chiar din semenul cu care primeşte să fie în comuniune. E cum te întăreşte prezenţa unei fiinţe atunci când comunică din spiritualitatea ei, cu atât mai mult, prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune. Sau când cineva face efortul de a se ruga, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu-i acest efort şi atrăgându-l în adâncimile vieţii şi puterii Sale dumnezeieşti, din care capătă noi puteri“.

Reţinem deci că rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu în oamenii care-L caută pe El. Rugăciunea nu e o activitate numai a noastră, deoarece, când ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu, rugăciunea devine prezenţa Lui lucrătoare în noi. Acest adevăr este exprimat mai ales în Liturghia ortodoxă, săvârşită în primul rând de către Hristos, Care ne antrenează şi pe noi în slujire. „Tu eşti Cel Ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel Ce primeşti şi Cel Ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeule“ - se spune în rugăciunea preotului din timpul cântării Heruvicului. Deci, în momentul în care ne punem în starea de comuniune cu Dumnezeu, numai El lucrează în noi şi prin noi, pentru noi şi pentru alţii.

În acest sens, în „Mica Dogmatică vorbită“ - dialoguri de la Cernica (ediţia a II-a revăzută, Sibiu, 2000), părintele vorbeşte despre experienţa personală a rugăciunii: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi: «Îndrăzneşte să înţelegi că te iubesc». Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.“

În concluzie, opera părintelui Stăniloae, în multe privinţe, este o liturghie a minţii şi a inimii, o teologie a rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu, iar el rămâne pentru noi toţi un dascăl al rugăciunii.