Paştele: punct şi de la capăt

▲ Lipsa măsurii ne face să alunecăm, să nu mai gândim şi să trecem pe lângă sensul profund al Învierii, ca trecere de la o stare la, în mod paradoxal, una foarte asemănătoare ▲

Chiar dacă sărbătoarea a dobândit, în înţeles pur laic, o semnificaţie apropiată de aceea a sărbătorilor civile, cu iz de grătar şi cu distorsionări de nume, ajungându-se la fel de fel de glume pe seama ei, Paştele rămâne, pentru cei care îşi întemeiază credinţa în această „sculare a lui Hristos din mormânt“, sărbătoarea începuturilor. Pesach-ul (trecere) nu se opreşte doar la evenimentul (chiar dacă enorm, prin intensitate şi capacitate de inspirare!) Învierii Domnului, ci aşa cum este şi firesc, îndeamnă la învierea fiecăruia, la reconsiderare şi restaurare. Paştele este început de frază, alineat în viaţa noastră.

Lumânările aprinse la morminte, rememorarea stării noastre permanente de „trecători“ în aceste zile de sărbătoare ne aduc cu picioarele pe pământ şi ne fac, spre deosebire de cei ce nu văd decât motivul de distracţie şi călătorii, să medităm serios la soarta noastră „de după“.

Cimitirele, pline de luminiţe ale speranţei, atât pentru cei din morminte, cât şi pentru noi, cei ce suntem purtători de lumină, reprezintă, în aceste zile, de după Paşte, linia directoare spre viaţa cea bună şi îndemnul la re-venire, la deşteptare din amorţire şi delăsare.

Săptămâna Luminată vine cu „dezlegarea“ totală la mâncăruri şi la băuturi, semn al sfârşitului Postului, semn al vieţii noastre în care trebuie să ne înfrânăm pentru a ne putea păstra omenitatea, pentru a nu fi luaţi de val. Riscul Săptămânii Luminate este, însă, mare dacă nu vezi decât „dezlegarea“. Postul nu a încetat definitiv, dar noi ne simţim ca şi cum nu ar mai fi nici o oprelişte, şi aici este pericolul. Măsura în toate este, mai ales în aceste zile de bucurie, drumul pe care trebuie să mergem. Lipsa măsurii ne face să alunecăm, să nu mai gândim şi să trecem pe lângă sensul profund al Învierii, ca trecere de la o stare la, în mod paradoxal, una foarte asemănătoare. Da, botezul e trecere de la moarte la viaţă, moartea este trecere de la viaţa trupească la cea sufletească, lumi, în ambele cazuri, foarte diferite. Învierea, însă, este trecerea de la o stare duhovnicească la aceeaşi stare, duhovnicească, numai că sporită, în care Domnul se arată în mod nemijlocit, „faţă către faţă“, pur şi simplu, „mai cu adevărat“, aşa cum spune rugăciunea.

Prin urmare, nu întrevedem nici o modificare majoră a existenţei în cadrul Învierii Domnului şi nici în cadrul învierii noastre. Tocmai de aceea, reprezentarea canonică a sfinţilor în Biserica Ortodoxă îi arată pe aceştia aproape de transfigurare, aproape de starea lor eternă „a sfintelor moaşte“ neputrezite.