Poate fi islamul o religie tolerantă?

Deşi învaţă că, mai întâi, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Moise şi evreii, iar apoi cu Iisus şi creştinii, musulmanii susţin, totuşi, că cel din urmă şi mai important legământ a fost făcut de Dumnezeu cu Mahomed şi comunitatea musulmană. Coranul admite faptul că, înainte de apariţia islamului, Dumnezeu S-a revelat prin profeţi şi trimişi evreilor şi creştinilor, dar subliniază că revelaţia deplină a fost lăsată moştenire islamului. Celelalte religii posedă, în viziunea lor, o versiune imperfectă, coruptă şi distorsionată. Datorită faptului că Mahomed a primit de la Dumnezeu revelaţia finală şi completă, musulmanii cred că deţin un mesaj universal, având obligaţia de a chema întreaga umanitate la cinstirea unui singur şi adevărat Dumnezeu.

Dincolo de recentele exemple negative ale talibanilor din Afganistan şi a unor conflicte sporadice apărute între musulmanii şi creştinii din Sudan, Nigeria, Pakistan şi Indonezia, din punct de vedere teologic şi istoric, islamul a dovedit o toleranţă religioasă îndelungată. De altfel, Coranul subliniază clar că: „Nu e cu putinţă silirea la credinţă!“ (2, 256); Dumnezeu a creat mai mulţi oameni şi mai multe popoare, dorind să scoată în evidenţă ideea diversităţii popoarelor lumii ca o idee împărtăşită de Dumnezeu Însuşi: „O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi“ (49, 13). Asemenea evreilor şi creştinilor dinaintea lor, musulmanii consideră că au fost aleşi de Dumnezeu pentru a forma o comunitate care să constituie un exemplu pentru celelalte popoare şi să stabilească o ordine socială dreaptă.

Fiind privite ca „popoare ale Scripturii“, evreii şi creştinii n-au fost obligaţi să se convertească la islam; ba mai mult, au fost socotiţi „oameni protejaţi“ (dhimmi), având dreptul să-şi păstreze şi să-şi practice propria religie, să fie conduşi de proprii lideri spirituali şi să-şi desfăşoare viaţa în conformitate cu propriile legi şi obiceiuri religioase. În schimbul protecţiei plăteau o taxă pe cap de locuitor (jizya). Totuşi, acest ideal al islamului n-a fost urmat întotdeauna şi în toate locurile, ci doar în anumite contexte dintre cele mai diferite.

Comunităţile minoritare şi problema toleranţei

Din păcate, în ultimii ani, s-a constatat o creştere a intoleranţei religioase din partea unor guverne islamice, cum ar fi cele din Arabia Saudită, Afganistanul talibanilor, Iran şi Sudan, dar şi din partea unor organizaţii extremiste (vezi Jihad-ul islamic egiptean, al-Qaeda etc.), care manifestă o atitudine intolerantă nu doar faţă de nemusulmani, ci chiar faţă de musulmanii care nu acceptă versiunea „adevăratului islam“. Situaţia a ieşit chiar de sub control în câteva ţări în care musulmanii au intrat în conflict cu creştinii (Nigeria, Filipine, Indonezia), cu hinduşii (India şi Kashmir) şi cu evreii (Israel). Aceste conflicte au fost declanşate uneori de comunitatea musulmană, iar alteori de către cea creştină. E foarte greu de evaluat în ce măsură asemenea litigii au avut motivaţii preponderent politice, economice sau religioase.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că, astăzi, şi în lumea islamică se resimte o năzuinţă spre pluralism şi modernitate, chiar dacă nu la nivelul altor spaţii geografice şi spirituale. Necesitatea de a redefini noţiuni tradiţionale, precum cele de pluralism şi toleranţă, este postulată de faptul că în ţări ca Egiptul, Libanul, Pakistanul, India, Nigeria, Malaezia şi Indonezia, musulmanii sunt integraţi în comunităţi multireligioase şi cunosc realităţi demografice absolut noi. Niciodată în istorie, comparativ cu situaţia de astăzi, n-au existat mai multe comunităţi musulmane minoritare în lume, dar mai ales în America şi în Europa. Existenţa atâtor comunităţi musulmane minoritare în plan global va trebui să conducă mai devreme sau mai târziu la redefinirea unor probleme atât de acute în societatea contemporană, precum pluralismul şi toleranţa.

Mergând pe această linie, musulmanii reformişti continuă să scoată în evidenţă faptul că diversitatea, pluralismul şi toleranţa fac parte integrantă din mesajul Coranului: „Iar ţie Muhammadţ, ţi-am trimis Cartea cu Adevărul, întărind Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o pe ea. Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah şi nu urma poftele lor… Dacă ar fi voit Allah, v-ar fi făcut o singură comunitate, dar El voieşte să vă încerce în ceea ce v-a dat…“ (5, 48). Un exemplu foarte concludent în acest sens îl reprezintă profetul Mahomed şi comunitatea islamică din Medina. „Constituţia“ de la Medina a acceptat pe deplin coexistenţa musulmanilor, evreilor şi creştinilor.

Chiar dacă sună oarecum paradoxal, în lumea de azi, pacea reprezintă corolarul celor trei mari religii monoteiste. Din punct de vedere istoric, în toate cele trei religii avraamice regăsim acelaşi salut, „Pace vouă“: shalom aleichem în iudaism, pax vobiscum în creştinism, şi salaam alaikum în islam. Totuşi, salutul păcii apare cel mai frecvent între membrii aceleiaşi comunităţi de credinţă. Conducătorii religioşi, începând cu Josua şi regele David, până la Richard Inimă de Leu, Mahomed şi Saladin, s-au angajat pentru a extinde sau apăra comunităţile sau imperiile lor. Confluenţa dintre religii şi politică continuă să existe în perioada modernă, deşi se manifestă diferit, aşa cum observăm în Irlanda de Nord, Africa de Sud, America, Israel şi Orientul Mijlociu.

Soluţia millet-ului

Istoria creştinismului şi islamului a purtat amprenta conflictului şi, uneori, a coexistenţei. Atunci când arabii musulmani au cucerit Bizanţul, anumite comunităţi şi secte creştine i-au primit cu multă ospitalitate, pentru că erau consideraţi eretici de confraţii lor creştini. Nu poate fi negat faptul că musulmanii cuceritori s-au dovedit cu mult mai toleranţi decât creştinismul imperial, garantând libertatea religioasă creştinilor şi evreilor din spaţiul cucerit. Pe de altă parte, însă, această toleranţă camufla, nu de puţine ori, spiritul islamului reflectat în tendinţa imperiilor islamice dintotdeauna, şi anume aceea de a încorpora elemente civilizatorii universale, începând cu Bizanţul şi sasanizii persani, continuând cu practicile administrative şi ştiinţa elenistică, arhitectura, arta, medicina şi filosofia.

Cea mai concludentă perioadă de toleranţă din întreaga istorie a relaţiilor dintre musulmani şi creştini a fost între 756-1000, fiind cunoscută sub numele de convivencia („a trăi împreună“). Ea s-a consumat în Spania, când creştini şi evrei au ocupat poziţii proeminente în jurul califului arab (secolul al X-lea), având rolul de translatori, ingineri, fizicieni, arhitecţi. Arhiepiscopul de Sevilla nu făcea altceva decât să traducă Biblia în arabă pentru comunitatea creştină.

Rămânând în istoria mai îndepărtată a islamului, să reamintim că Imperiul Otoman şi-a dorit să arate ca un exemplu pozitiv privind atitudinea faţă de minorităţile religioase din partea majorităţii musulmane. În acest sens, otomanii au recunoscut, oficial, patru comunităţi religioase, numite millet-uri: musulmani, ortodocşi-greci, armeni-gregorieni şi evrei. Acceptând sistemul millet, islamul şi-a asumat prima poziţie, fiecare dintre celelalte millet-uri fiind plasate sub autoritatea necondiţionată a propriilor conducători religioşi şi oferind posibilitatea tuturor de a se subordona propriilor legi religioase. Evident, prin aceasta, se confirmă disponibilitatea otomanilor spre pluralismul şi toleranţa religioasă, dincolo de profilul islamului, perceput mai degrabă ca o religie fundamentalistă şi intolerantă.