Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Preotul Ernest Sârbu, vrednic păstor al satului Bârlești

Preotul Ernest Sârbu, vrednic păstor al satului Bârlești

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 09 Aprilie 2019

De câte ori mă gândesc la anii nevinovatei vârste, la bucuriile copilăriei, la alaiul de tradiții și obiceiuri din satul unde m-am născut și am crescut, Bârlești de Iași, din aceste dulci amintiri se ivește și chipul preotului prunciei mele, Ernest Sârbu. Prin bunăvoința fiicei sale, Doina Apostol, am obținut multe informații din tumultuoasa-i existență; dintre ele spicuiesc câteva date biografice, urmând ca pe celelalte să le valorific într-un material mai amplu.

Părintele Ernest Sârbu s-a născut la 20 octombrie 1914, în localitatea Păltiniș, din ținutul Darabanilor. A învățat la școala din Pomârla, apoi la celebra Facultate de Teologie din Cernăuți, absolvită în iunie 1938, an în care s-a și căsătorit cu Virginia Antonescu. Pe atunci România trăia vremuri tulburi, aflân­du-se în proximitatea izbucnirii ultimei conflagrații mondiale. Tânărul teolog, mânat de un puternic simț patriotic, a răspuns chemării Bisericii de a se înrola în armată ca preot militar. Îndată după căsătorie a primit hirotonia întru diacon, iar la 1 septembrie 1940, Sfânta Taină a Preoției în Catedrala Încoronării din Alba Iulia, slujba fiind oficiată de către Episcopul Armatei, Partenie Ciopron. Au urmat aproape șapte ani de misiune pe front, alături de soldați prin tranșee, acolo unde moartea oferea festin continuu. Cu greu ne putem imagina cum e să-ți duci zilele prin redute, cu spaima unei morți iminente, pândind din toate părțile, sau să te strecori prin ploile de schije și gloanțe, ori să înfuleci un codru de pâine uscat, înghițit cu năduf și lacrimi, printre îm­pușcături înăbușite sau în șuierul ascuțit al ghiulelelor. Așa au trăit și au luptat frații români, iar părintele Ernest, alături de ceilalți preoți militari, i-a încurajat, aducându-L pe Hristos în tranșee alături de ei.

În perioada războiului, preotul Sârbu s-a aflat în cele mai încleștate teatre de luptă, însoțind numeroase unități militare: Regimentul 10 Roșiori, Regimentul 26 Dorobanți, Garnizoana Făgă­raș, Garnizoana Iași. Pentru jertfelnica activitate de pe front, părintele copilăriei mele a fost ridicat la gradul de căpitan și decorat cu mai multe distincții și ordine, dintre care amintim: Coroana României în grad de cavaler, cls. a V-a; Steaua României, în grad de cavaler cu spadă. În 1948, desfiin­țându-se Episcopia Armatei, părintele Ernest Sârbu a slujit timp de un an la Biserica „Sfântul Nicolae” Domnesc din Iași, apoi a fost numit paroh în satul Bârlești din comuna Erbiceni, păstorindu-i temporar și pe credincioșii din localitățile Totoiești și Spinoasa, componente ale aceleiași comune. A fost păstorul duhovnicesc al bârleștenilor până-n 1979, când s-a pensionat. Nu și-a părăsit însă fiii și fiicele duhov­nicești, ci a continuat, alături de preotul nou-venit, să lucreze cu același sârg la propășirea spirituală a enoriașilor săi până la începutul lunii septembrie 1989, când Hristos Domnul, Cel Ce a făcut timpul și stăpânește anii, l-a chemat să-și înceapă drumul către veșnicie. Trupul neînsuflețit a fost depus întâi în casa personală, ridicată cu trudă și jertfă în anii de începuturi, nu departe de cea a pă­rinților mei. Îmi amintesc și acum cetele de credincioși din localitate sau din satele învecinate venind să își ia rămas bun de la părintele lor duhovnicesc, mutat între timp în biserica satului, ctitorită în secolul al XIX-lea de Gheorghe Sturza și Lascarache Cantacuzino.

Pe 5 septembrie a avut loc slujba Înmormântării, organizată cu toată rânduiala și dragostea de noul paroh, preotul Constantin Voinea. În pofida restricțiilor de atunci, poporul a umplut biserica și curtea sfântului locaș. Printre cei sosiți să-și conducă păstorul până la porțile veșniciei mă aflam și eu, un puști de vreo 14 ani. Soborul de preoți, nu prea numeros, a oficiat în tihnă slujba, în timp ce preoteasa Virginia cu cei doi copii, Teofil și Doina, și mulțimea de popor vegheau trupul repausatului, pregătit să se înfățișeze înaintea Veșnicului Arhiereu și nemitarnicului Judecător, Hristos Dumnezeu. După săvârșirea celor cuvenite, părintele Sârbu a fost așezat să-și doarmă somnul de veci în partea de răsărit a bisericii, aproape de dumnezeiescul Altar, pe care l-a slujit cu devoțiune și cu înaltă conștiință preoțească timp de patru decenii.

Fiecare dintre noi are, cred, un preot al prunciei, apărut chiar din primele amintiri din îndepărtata copilărie. Cum să-l uiți pe cel care ți-a facilitat întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, botezân­du-te, iar apoi oferindu-ți prima împărtă­șanie? Cum să dai uitării pe cel care ți-a vorbit prima dată de Marele Răstignit, cu autoritatea sacerdotului; pe cel care te-a primit pentru întâia oară sub epitrahil, cum Cerescul Tată și-a primit cu nețărmurită dragoste pe fiul cel rătăcit? Așa ceva nu se poate șterge din memorie, căci sunt făptuiri ce țin de viața și creșterea duhovnicească a fiecăruia dintre noi.

Preotul copilăriei mele, Ernest Sârbu, se înfățișa ca un bătrân demn, cu părul cenușiu; vara purta reverende de culoare deschisă, asortate la pălăria cu boruri generoase, de unde, cu privirea mereu ageră, scruta încrezător cerul, dar mângâia neobosit pe păstoriții săi, întâlniți nu doar în biserică, ci și pe ulițele satului ori prin gospodăriile lor. Răbdător, cu tact pastoral, avea câte un cuvânt bun pentru fiecare; găsea mereu răgazul de a asculta păsul celor de aproape și de departe. Însăși bunica mea, Maranda Sârbu, din satul To­toiești, chiar și după ce le-a venit preot în sat, nu a contenit să treacă dealul spre a se mărturisi și a-l revedea pe părintele Ernest, față de care nutrea un respect deosebit.

Nu pot uita desele vizite făcute acasă la părinții mei, fie să dea familiei o povață, fie ca tata să-i mai meșterească vreun lucru. Povestea adesea despre război și despre atrocitățile văzute și simțite în anii trăiți pe front, despre Sfânta Liturghie oficiată în astfel de împrejurări, despre miile de soldați cărora le-a săvârșit slujba Înmormântării, despre durerile acelor vremuri crâncene, purtate permanent în suflet. Primele Liturghii din biserica Parohiei Bârlești, de care îmi amintesc, erau oficiate de părintele Ernest; îmbrăcat în veşminte strălucitoare, parcă aducea înaintea ochilor mei taina şi frumuseţea de dincolo, iar când ieșea la cădit, avea obiceiul de a mă binecuvânta pe creștet. Simțeam că, prin mâna preotului copilăriei mele, Domnul mă mângâia pe frunte.

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când părintele Ernest își veghează satul și enoriașii din Împărăția lui Dumnezeu, alături de miile de soldați români pe care i-a slujit în vremea războiului. La mormântul lui, prin grija fiicei sale, dar și a enoriașilor, candela nu se stinge, dovadă că preotul Sârbu a rămas în dragostea și-n amintirile tuturor.