Prestigiu şi popularitate universitară

De fiecare dată când întâlnesc vreun profesor al unei prestigioase facultăţi din străinătate, remarc, uneori până la frapare, disponibilitatea cu care acesta iese în întâmpinarea intereselor interlocutorului. Desigur, există o scară a interesului arătat. Această punere la dispoziţie cunoaşte variabile de la un profesor la altul. Pot fi depistate chiar diferenţe stilistice. Într-un fel te întâmpină un profesor de la Oxford, antrenat de-a lungul obişnuitelor ore de tutorial, în alt fel îţi răspunde profesorul american, interpelabil aproape în orice fel de context imaginabil, şi într-un cu totul alt fel îţi răspunde universitarul francez, care se oferă într-un ton mai rezervat, dar care poate fi cu greu oprit atunci când s-a încălzit.

Desigur, această taxonomie nu este exhaustivă, însă, dincolo de variile excepţii, majoritatea covârşitoare a profesorilor manifestă o disponibilitate evidentă. Exagerând, ca pentru a atrage atenţia, vom spune că această dispoziţie este pandant al prestigiului facultăţii pe care o reprezintă. Nu pot trece cu vederea faptul că am întâlnit şi pedagogi morocănoşi sau "înţepaţi", însă figura acestora este mai degrabă o curiozitate excentrică decât o imagine comună.

Am schiţat această tipologie pentru a sugera faptul că relaţia dintre popularitatea oricărei forme de învăţământ universitar - a învăţământului, în genere - şi prestigiul acesteia nu se lasă a fi gândită din perspectiva unei disjuncţii exclusive. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, prestigiul performanţelor unei facultăţi este gândit şi se manifestă ca o condiţie de posibilitate a notorietăţii acesteia. Meritele profesorilor, calitatea cursurilor şi a cercetărilor, recunoaşterea performanţelor studenţilor în cadrul comunităţilor ştiinţifice şi culturale, toate acestea, laolaltă sau separat, pot focaliza atenţia, au puterea de a emula şi, prin aceasta, pot căpăta nimbul în care sunt învăluite modelele pe care nu le putem ocoli.

Cu toate acestea, respectiva relaţie dintre cei doi termeni dispuşi nu se lasă a fi gândită din perspectiva unei echivalenţe. Altfel spus, deşi s-a tot încercat, popularitatea nu poate fi sublimată în prestigiu. Enormităţile procedurale de care depind facultăţile învăţământului de stat din România au provocat apariţia unei aberaţii: în afara cazurilor destinale, admiterea în cadrul unei astfel de instituţii reprezintă condiţia necesară şi suficientă a absolvirii ei. Pentru că numărul studenţilor unei facultăţi influenţează statutul acesteia. Însă cel mai semnificativ simptom al substituirii prestigiului cu popularitatea este absenţa disponibilităţii. De cele mai multe ori, autentica întâlnire critică dintre profesor şi student, cea care justifică în mod esenţial spaţiul intermedierii pedagogice, este înlocuită fie de o condescendentă adulare a cursanţilor, fie de o astringentă sancţionare apriorică a acestora. Din start, studentul trebuie să fie ori bănuit de genialitate - chiar şi atunci când, la absolvire, nu poate scrie o propoziţie fără a pune o virgulă între subiect şi predicat -, ori considerat ca fiind inapt de a înţelege vreodată ceva, fiind, în plus, suspectat că ar urmări să compromită, prin neştiinţa sa, imaginea profesorului care ar trebui să-l îndrume.

Desigur, remedierea respectivei situaţii nu este obligatorie. Spaţiul acelei medieri dintre profesor şi student ar putea fi, în continuare, neglijat cu obstinaţie. Profesorii ar putea descuraja subtil şi eficient orice interpelare pedagogică, eventual în cadrul unor tutoriale, studenţii ar putea pricepe de aici că nu ar fi mare lucru de înţeles, iar facultăţile ar putea răsplăti admiterea la facultate cu o diplomă de licenţă, urmând să acorde la finalul studiilor un fel de vestigiu al foii matricole. În plus, în virtutea unei circularităţi hermeneutice, cursurile de masterat şi de doctorat ar putea relua stăruitor şi elocvent expunerile destinate anului întâi de studii, iar pentru a extinde în mod necesar orizonturile masteranzilor şi doctoranzilor, cursurile ar putea căuta absoluta divergenţă faţă de tezele acestora. Am putea adăuga şi înlocuirea performanţei cercetărilor actuale cu amintirea prestigiului de odinioară. Efectul obligatoriu va fi cel al unei impacabile mineralizări a gândirii. Evaluarea inversă ar putea fi transformată într-un top al epatărilor profesorale, iar studentului i s-ar putea sugera că dezaprecierea publică a profesorilor ar putea răzbuna notele mici primite din partea acestora, defularea controlată a nemulţumirilor lor fiind, astfel, garantată. Respectarea neabătută a acestor condiţii va asigura celebritatea oricărei forme de învăţământ, poate chiar popularitatea ei, scoţând-o însă în afara oricărei întâlniri cu prestigiul.