Sărbătoare fără dată

De câţiva ani buni încoace, s‑a încetăţenit şi în ţara lui Dragobete, venită în acelaşi tren împreună cu celelalte amăgiri ale Pandorei din Lumea Nouă, o nouă sărbătoare de import care celebrează, în câteva ore, acea trăire paradoxală, declarată de mulţi, dar înţeleasă… de câţi?

Astfel, amatori mioritici - conştienţi, sau nu, ai freudismului vulgarizat şi robi ai unui snobism suficient - îşi împart, într‑o bine cunoscută de acum zi de februarie, trandafiri albăstriţi cu tempera şi inimi roşii umplute cu lână, imită gesturi „iniţiatice” polarizate sexual, după moda americană, şi fraze ce sfidează limba „vechilor cazanii”: Will you be my Valentine?

Cu o voluptate exhibatorie, oferta mass‑media și cea de dincolo de tejghea cuceresc simțurile consumatorilor, cu pachete de diferite soiuri, gata ambalate (sau, vai!, dezbrăcate), sufocând mesajul brumei de literatură canonică pe tema dragostei, predată cu ardoare, odinioară, de profesoara din liceu, ori pareneza cuminte a părintelui care a săvârșit Taina Cununiei... Mai mult, personaje dubioase și risipitori care nu își mai vin în fire, starlete și ubersexuali, psihote­rapeuți și cititori în stele schimonosesc, sub limita legală, chipul autentic al iubirii, vânzându‑l pe câțiva arginți și propunând tinerilor modele de viață din ce în ce mai greu de analizat și de evitat în montagne-rousse‑ul epocii vitezei...

De aceea, în preajma unor astfel de zile globale, încercăm de câțiva ani să oprim urcarea în acest zumanjaro (roller coaster, trenuleț de distracții) gregar și, fără corectitudine politică, să restaurăm - fără grabă - în mințile și inimile tinerilor dragostea ca stare, devenire și fire, nicidecum ca trofeu de adjudecat după vânătoarea reducerilor de la începutul anului.

Ne întoarcem, așadar, pe băncuța din fața frescei vorone­țene a Judecății de Apoi și zăbovim aici asupra acestei teme eterne a sensului dragostei umane. O vom aborda însă într‑o altă manieră, ce transcende timpul şi bucuria produsă de accesoriile şi efectele probatoare într‑o anumită zi, şi anume acea simţire care atinge mai mult decât orice, taina existenţei personale, în care bărbatul şi femeia devin „una în Hristos” (Galateni 3, 28), fiind deasupra tuturor distincţiilor persoane. Persoana îşi transcende propria condiţie căutând, în această unire a unicilor, mântuirea. Cum? Punând elanul erotic în slujba propriului efort al aproprierii sacrului, văzând în întâlnirea cu celălalt şansa anticipării „pătimirii dumnezeieşti”, prin exerciţiul de iubire ce reflectă „ca în ghicitură” taina fiinţării divine.

Concepută astfel, lucrarea depăşeşte orice erotism impersonal şi pasiune periferică, ori însemnătatea unei ultime poezii a realităţii deprimante. Ea linişteşte sufletul, speriat de singurătatea în mulţime, de dorul cât mai multor întâlniri şi cuceriri şi se propune ca soluţie salvatoare girată, evident, şi de „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15). Iubirea este înnobilată aici prin circumscrierea timpului, realizată la două niveluri: mai întâi prin venirea lui Hristos, care „a restaurat nupţialitatea originilor” (Olivier Clément) şi apoi prin Sfânta Taină a Cununiei. Dacă izvorul jertfei mântuitoare a fost iubirea (Ioan 3, 16), aceasta înseamnă că una din dominantele în care se identifică dragostea este caracterul ei de jertfă, măsura în care dăruind, nădăjduind şi respectând, ni se restituie puritatea de odinioară şi pacea cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Nunta actualizează biruinţa Mântuitorului asupra morţii, în sensul în care ea înscrie relaţia bărbatului şi a femeii în unirea mistică a lui Hristos cu Biserica, ce constituie calea spre „frumuseţea cea dintâi” şi depăşind moartea ce se interpune, într‑o formă sau alta, în drumul spre iubirea autentică. Când însă începutul vieții împreună a celor doi nu se face cu binecuvântare și formei sexualităţii nu îi este corect înţeles rolul în iubire, se produce ruperea unui echilibru natural aşezat de Dumnezeu în fiinţa omului, confundând‑o cu dorinţa naturală a acestuia de care depinde făurirea fericirii. De aici impudoarea și preferința pentru vagabondajul anonim al celor munciți de obsesiile probei și compatibilității...

Tradiţia răsăriteană a accentuat întotdeauna superioritatea fecioriei faţă de viaţa de familie, întrucât fecioria aparţine adevăratei condiţii a omului în Împăraţia lui Dumnezeu. Votată în monahism, castitatea se cere recuperată şi în căsătorie, prin integrarea iubirii în dinamismul naturii sfințite a celor doi, în neîntinare - „refuzul împrăș­tierii”, cum spunea cineva, în prietenie și trezvie pentru eshaton.

Din această perspectivă cu reverberații mistice, angajamentul dragostei se semnează de către bărbat și femeie cu sângele inimii fiecăruia, jertfită pentru mântuirea în comuniune cu celălalt; legământul iubirii, ce conferă autoritate legală relației curate dintre cei doi, se păzește cu fidelitate niciodată pângărită; în fine, icoana împărtășirii celor doi în iubirea în‑cununată, avându‑l călăuză pe Hristos, se așază, cu cinste și fără preget, pe catapeteasma Bisericii Celui de Sus, până la sfârșitul veacurilor.

Suntem plăsmuiți de Creator, dintru început, să putem deveni, prin asemănare, ceea ce El Însuși este după ființă și suntem privilegiați să putem iubi și să fim iubiți, fără eforturi sisifice ori acte repetitive extenuante. Tineri și bătrâni, corporatiști și pensionari, lorzi și țărani, toți putem conjuga verbul divin al iubirii în gesturi ce se interiorizează, pe măsura ofrandei aduse spre jertfire, până la nivelul ontologic al persoanei.

Așadar, dacă Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8), iar omul credincios este chemat a deveni dumnezeu după har, atunci fiecare avem această menire a împlinirii propriului sens prin celălalt, a „convertirii sexualității biologice în conjugalitate eshatologică”, adică prin iubirea cu har.Numai astfel, toată puterea vieţii noastre devine realitate a împlinirii pe orizontală şi verticală, devine veşnicie, devine sărbătoare fără dată!