Telecomanda, excrescenţă a omului contemporan

▲ Consumatorul TV este prins în mreaja vizualului, la fel cum este prins în mreaja drogului dependentul de heroină ▲

Cât de greu este să recunoşti că ai greşit? Răspunsul la această întrebare este, la nivel practic, unul care poate surprinde: imposibil. Poate sună dur, dar când aţi văzut ultima oară pe cineva care să greşească, în stradă chiar, şi să nu încerce, în vreun fel, să dea vina pe orice altceva, decât pe propria-i neatenţie. Ne-am învăţat de mici să fugim de responsabilitate („Nu am făcut eu!; Nu mă gândeam că va ieşi aşa! ş.a.“), iar când am crescut şi am văzut că şi ceilalţi procedează la fel, nu am făcut decât să ne conformăm.

Omul contemporan din ţările în curs de dezvoltare (orice ar spune guvernanţii, din păcate România se află, deocamdată, în acest stadiu) nu are altă alternativă, mai ales din motive financiare, şi îşi petrece timpul liber în faţa televizorului. Românii au o sete de televizor peste media celorlalte ţări vecine, deoarece au fost privaţi foarte mult înainte de 1989, iar copiii, săracii, văzându-i pe cei mari ce fac mai toată ziua, pot oare să aleagă altceva?!

Citind pe internet ştirea despre încercarea jurnaliştilor ortodocşi ruşi de a crea un Consiliu etic pentru televiziuni, m-am gândit, fără să vreau, la ce se întâmplă în televiziunile din România. Nu demult, am urmărit crâmpeie dintr-o emisiune TV în care se discuta despre ştirile horror, prezentate pe mai multe posturi naţionale. Sigur că nu s-a ajuns la vreun acord comun, dar am înţeles foarte bine că acest fel de ştiri are priză la populaţie, face audienţă, creşte ratingul televiziunii şi, prin urmare, aduce mulţi bani.

CNA-ul românesc urmăreşte foarte bine să nu fie înjurături la televiziune, să nu se dea reclame peste măsura concurenţei şi altele, dar mai bine să lăsăm să vorbească textul oficial al Consiliului: „În calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, Consiliul Naţional al Audiovizualului are obligaţia să asigure respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii, încurajarea liberei concurenţe, protejarea demnităţii umane şi a minorilor, protejarea culturii şi a limbii române, a culturii şi limbilor minorităţilor, un raport echilibrat între serviciile naţionale de radiodifuziune şi serviciile locale, regionale ori tematice.“

După cum se vede, nimic despre etică. Nu mă gândesc ca acea etică să fie ortodoxă, poate să fie de orice fel, numai etică să fie. Sigur că omul va ingurgita cu mare nesaţ imaginile care-i incită pornirile animalice, fiindcă pentru aceasta nu e nevoie de nici un fel de efort, dar ce înseamnă protejarea culturii, în deviza CNA? Oare ştirile horror, emisiunile barbare de divertisment şi filmele „cu bătăi“ protejează cultura? Dar cea mai mare parte din grila de programe a canalelor private prezintă tocmai astfel de emisiuni. Sigur că toţi reprezentanţii canalelor amintite vor spune că omul e liber să aleagă, că poate închide televizorul sau schimba programul, dar, în fapt, nu este aşa. Nu este vina posturilor de televiziune că românul, în general, nu este educat şi „cere“ programe „inculturale“, dar, cel puţin, cred că ar putea să încerce să schimbe mentalitatea. Încetul cu încetul, câte puţin, numai dorinţă să fie.

Pentru a putea înţelege mai bine, voi face o comparaţie cu vânzătorii de droguri. Există oameni stăpâniţi de patima drogurilor şi, de asemenea, există vânzători de droguri. Totuşi, aproape nici un om întreg la minte nu consideră ca relaţia prestator-client în cazul cererii-ofertei de droguri este normală. Tocmai de aceea lumea condamnă vânzătorii de droguri şi încearcă să trateze dependenţii, deşi aceştia, ca şi consumatorii de televiziune, au libertatea să „schimbe canalul“, refuzând drogurile. Comparaţia nu este exagerată deloc, noi ne-am învăţat să nu vedem lucrurile în esenţa lor şi să spunem aproape întotdeauna: „Ei, asta-i altceva, domnule! Dacă se pune problema aşa, atunci…“. Dar anume astfel se pune problema întotdeauna, responsabil, iar omul, învăţat să fugă de responsabilităţi, o tratează cu indiferenţă. Consumatorul TV este prins în mreaja vizualului, la fel cum este prins în mreaja drogului dependentul de heroină. Un consiliu care să stopeze sau să limiteze excitarea simţurilor (carnalul, mânia, refularea) cetăţenilor „turmentaţi“ este ceea ce îi trebuie unei societăţi sănătoase, dar se pare că puţini au nevoie de o astfel de societate şi de aceea debandada vizuală continuă, fără ca factorii decizionali să ia vreo atitudine.

Să sperăm, totuşi, că, până la urmă, membrii CNA îşi vor da seama de gravitatea problemei şi vor acţiona frâna, întârziată deja, a maşinăriilor de făcut bani din imaginarul defect al contribuabililor.